Suportul războiului valutar a fost aprins de Shinzo Abe, noul premier japonez. „Dar meciul este acum în mâinile Europei”, comentează profesorul Mario Noera, lector Bocconi în drept și economia piețelor financiare. Teza sa este că așa-numita „Abenomics”, o expresie extremă a keynesianismului, este destinată să aibă efecte profunde asupra liniilor directoare ale politicii economice globale, aflată acum la al șaselea an de mare criză.
Până acum, însă, riscurile acestei întorsături expansive au fost subliniate. Pericolul este ca relațiile dintre monede să se destabilizeze și să se declanșeze războiul comercial. S-a întâmplat deja în anii treizeci...
Sunt de acord că traversăm o terra incognita, unde nu lipsesc semnele de întrebare. Cel mai deranjant aspect se referă la valoarea datoriei publice a Tokyo: o politică expansivă bazată pe o finanțare publică atât de fragilă poate duce la o devalorizare competitivă.
Cu riscul de a activa reacţii protecţioniste. Sau nu?
Nu este sigur. De fapt, nu cred că aceasta este cea mai probabilă reacție, așa cum demonstrează dumpingul comercial chinez care se desfășoară de aproximativ zece ani. Riscurile, însă, există. Dar, după părerea mea, predomină efectele pozitive ale revoltei japoneze.
Ce efecte pozitive?
În primul rând, scoateți la iveală mama tuturor problemelor: instabilitatea monetară latentă dintre diferitele zone economice la care nu s-a dat niciun răspuns de zece ani încoace. Până în 2007 s-a discutat, fără soluții concrete, surplusul comercial chinez și despre subevaluarea yuanului care a fost la origine. Apoi, după izbucnirea crizei subprime, una dintre consecințele continuării ratelor scăzute legate de dezechilibre valutare, problema a trecut în plan secund. O greșeală, pentru că tarifele sunt adevăratul termometru de care trebuie luat în considerare pentru a face față crizei cu o nouă atitudine”.
Adică?
Cu alte cuvinte, mișcarea japoneză răstoarnă tabelul consensului unanim asupra teoriilor macroeconomice care au dominat dezbaterea în ultimii treizeci de ani. Faptul care reiese este că clădirea bazată doar pe liberalizare, globalizare fără constrângeri, deschiderea granițelor OMC către China fără a cere mai întâi o reechilibrare în chestiuni cheie pentru concurență, a ajuns la un punct extrem.
În ce sens este cursul de schimb termometrul acestei crize?
În cadrul actual, vechea politică economică, bazată pe rețete naționale, nu mai este eficientă. Există doar două moduri de reechilibrare a conturilor: 1) o politică expansivă care afectează inevitabil cursul de schimb; 2) sau, daca renunti la maneta de viteze, trebuie doar sa te bazezi pe arma dezumflarii interne.
Este o răscruce de drumuri bine cunoscută nouă, italienii.
Dar asta nu se aplică doar la noi. Remorcherul din SUA asupra bugetului federal reflectă o confruntare similară, care nu este pe conturile contabile, ci între diferite viziuni asupra lumii. În acest context, găsesc pozitive știrile care vin din Japonia, țară care a trăit paradigma stagnării de treizeci de ani. Toate tabuurile au fost eliminate dintr-o singură lovitură: datoria publică excesivă, constrângerea cursului de schimb, ținta de inflație. În fruntea agendei se află nevoia de a reveni la creștere.
Și va reuși?
"Nu cred. Și pentru că, până acum, accentul s-a pus pe un efect de anunț puternic, dar intervențiile reale nu vor începe înainte de 2014. Dar ceea ce vreau să subliniez este că în sfârșit ne-am întors să vorbim despre cum să reactivăm motorul creșterii. Nu este sarcina unei singure țări, ci necesită o inițiativă internațională puternică: există țări care trebuie să redreseze cererea internă, altele trebuie să se pună în situația de a exporta. Iar schimbarea trebuie să reflecte noile echilibre.
Ceva ce în Europa nu se poate întâmpla sub un regim de monedă unică. Sau nu?
În Europa se reproduc aceleași mecanisme de confruntare globală; odată ce s-a renunțat la arma schimbului ca instrument de reechilibrare a excedentului comercial, este necesară activarea altor instrumente de coordonare, acelea pe care este greu, cu prea mult efort, să le scoată la Bruxelles.
Între timp, tot ce rămâne este arma deflației interne..
Din care suferim puțin toate efectele nocive. Consider că este greu, pe acest drum, ca Italia să poată recupera cele 30% din competitivitate pierdute în raport cu Germania. Între timp, costurile sociale devin din ce în ce mai greu de gestionat. Iar rezultatele sunt din ce în ce mai modeste având în vedere că datoria, în ciuda austerității, crește în raport cu PIB. Ca să nu mai vorbim de costul asociat cu reducerea enormă a capacității de producție.
Pe scurt, o injecție de economie de sushi în Europa ar putea să nu strice...
Cred că, dacă doriți să salvați Uniunea, ar trebui făcută o reflecție asupra acestei chestiuni. Să nu uităm că, până acum câteva săptămâni, Europa vorbea despre riscul de a cădea într-un sindrom japonez. Aspectul pozitiv este că, după ce a spus economistul șef al Fondului Monetar, Olivier Blanchard, deja un mare teoretician al austerității, este foarte pozitiv că trecem de la o comparație academică la un teren mai concret. Și pentru că la sfârșitul lui 2013, după alegerile din Germania, punctul de cotitură ar putea fi copt. Sau, poate, ar putea fi impusă de evoluția celorlalți mari jucători din economia mondială.
