Totul a început în departe 1975, când la campionul tuturor timpurilor, brazilianul Pele, li s-au oferit 4,5 milioane de dolari pentru a merge în Statele Unite pentru trei ani pentru a promova necunoscuta Ligă de fotbal nord-americană, adică fotbalul în tărâmul baseballului, baschetului și hocheiului.
Un ambasador mai bun pe care nu l-au putut găsi, i cosmosul new yorkez, având în vedere că Edson Arantes do Nascimento (numele său real) tocmai fusese campion mondial pentru a treia oară cu echipa sa națională cu doar cinci ani mai devreme și este încă considerat de mulți – într-o veșnică dispută cu Maradona (și, acum, cu Messi). ) – cel mai puternic jucător vreodată.
Și de fapt, în ciuda vârstei sale venerabile (35 de ani, mult pentru perioada aceea!) era plătit în aur, pe vremea când, ca să dau un parametru, un muncitor din Italia câștiga în medie 154 de lire pe lună.
Perla neagră a fost așadar pionier al operațiunilor de fotbal-marketing. În urma lui, la scurt timp mai târziu și mereu în campionatul SUA (care, în ciuda atâtei reclame de lux, nu a decolat cu adevărat), au fost Franz Beckenbauer și Giorgione Chinaglia în 1977, care este încă cel mai bun marcator din acel campionat cu 193 de goluri în 213 de meciuri. .
Abia mulți ani mai târziu, băiatul de aur al fotbalului, cel mai mare exponent al afacerilor sportive, a ajuns în America: chipeșul englez. David Beckham, care își petrece iarna cu Galaxy din 2007 în Los Angeles, la doar o aruncătură de băț de Hollywood, spre deliciul soției sale, Victoria și a numeroșilor producători de film care abia așteaptă să-l convertească înapoi pe marele ecran.
Dar alte frontiere fotbalistice s-au deschis între Pele și Beckham. Chiar și în acele cazuri, sincer să fiu, s-a văzut puțin despre fotbalul adevărat, dar dacă mingea este acum urmărită și exersată pe toate continentele, este și datorită, de exemplu, Toto Schillaci, primul jucător italian care a aterizat, în 1994, în liga japoneză. Eroul Italiei '90 a luat acasă cinci miliarde de lire vechi în mai puțin de doi ani, doar pentru a îmbrăca tricoul Jubilo Iwata și a marca (avem încredere, ușor) 56 în 78 de jocuri în J-League.
Dar așa cum o cere o operațiune comercială care se respectă, pentru un produs exportat există întotdeauna unul de import. Și deci în urma lui Schillaci aici Kazuyoshi miura, primul jucător cu ochii înclinați care a pus piciorul pe iarba unui stadion european. Din nou în '94, cu tricoul Genovei. Experiență eșuată: pleacă un an mai târziu, și va fi amintit doar pentru un gol într-un derby, pe care l-a pierdut, împotriva Sampdoriei.
Cu siguranță mai bune au fost spectacolele ulterioare ale Hidetoshi nakata (șapte sezoane în Serie A, campioană Italiei cu Roma în 2001) și acum de Yuto Nagatomo, fundaș titular la Inter. Și între timp Japonia a găzduit Cupa Mondială din 2002, mișcarea ei a crescut și echipa națională este în prezent antrenată, semn al destinului, de italianul Alberto Zaccheroni, cu spațiu amplu de creștere în vederea Cupei Mondiale din 2014.
Concomitent cu moda japoneză, dar într-o măsură mai mică, și Statele Unite ale Americii au revenit: la aproape 20 de ani după Pele, în 94 au găzduit Cupa Mondială (câștigată de Brazilia), dând ulterior naștere unor operațiuni. Ca cel adus de excentricul fundaș Alexi Lalas să devină primul fotbalist stelat postbelic care a călcat pe terenurile Serie A, timp de două sezoane cu tricoul Padova. În „schimb” au plecat apoi în America doi mari jucători italieni, care la sfârșitul carierei lor glorioase au îmbrăcat, respectiv, tricoul New York Metrostars ('96-97) și New England Revolution ('97-99): Roberto Donadoni și Walter Zenga (care a rămas atunci și în Massachusetts ca antrenor), deschizând apoi drumul altor campioni precum Beckham sau Thierry Henry, acum înapoi la Arsenal.
Fostul portar Inter a explorat apoi alte frontiere, devenind ambasador al made in Italy în România (cu cele trei echipe din București), în Serbia (Steaua Roșie), în Turcia (Gaziantepspor) și mai ales în țările arabe, unde și Donadoni a lovit mingea cu tricoul Al-Ittihad (Arabia Saudită).
Zenga l-a antrenat pe Al-Ain (Emiratele Arabe Unite) în 2007 și în prezent Al-Nasr Dubai, unde este coleg cu nimeni altul decât Diego Armando Maradona, antrenorul lui Al-Wasl și a lui Quique Sanchez Flores, fost antrenor foarte apreciat al Valencia și convins și de contractele fabuloase ale șeicilor, ai căror petrodolari i-au determinat să devină proprietari ai unor cluburi europene importante (Manchester City, PSG, Malaga) și să convingă nu doar vechile glorii fotbalistice, dar și jucători în floarea carierei, pentru a trece la căldura confortabilă a Golfului Persic. Și de aceea la Al-Ahli îl găsim pe ex-Inter chilian Luis Jimenez și pe fostul atacant centru al campionului german Wolfsburg, brazilianul Grafite, sau de exemplu, la Al-Ain, pe fostul Udinese Asamoah Gyan. Dar mai presus de toate, până înainte de retragere de acum câteva luni, Balonul de Aur Fabio Cannavaro, tot în Al-Ahli.
Alegeri puternice, precum cea pe care a adus-o el Samuel Eto'o să devină cel mai bine plătit jucător din lume (20 de milioane de euro net pe an) mergând să exploreze stadioanele îndepărtate ale Rusiei și renunțând la o carieră cu perspective chiar mai mult decât prestigioase cu tricoul Inter (care l-a văzut ca protagonist al înaltul legendar) să poarte nemaiauzitul lui Anzhi. Sau așa, proaspăt de acum o lună, din Nicolas Anelka, campion european cu Franța în 2000 și fost star al lui Arsenal, Real Madrid și Chelsea: din ianuarie este primul jucător de nivel înalt care a aterizat în Superliga Chineză cu Shanghai Shenhua, pentru 11 milioane pe an.
Și următoarea frontieră? L'India. Cannavaro este pe cale să taie el însuși panglica, care teoretic ar fi agățat ultimul pantof din vestiarul Al-Ahli, dar care, în fața ultimei oferte, este pe cale să-și îmbrace hainele congenitale în calitate de ambasador al fotbalului și al Italia.
Acesta este Indian Premier League, primul campionat de fotbal dintr-o țară în care practic nu există (numărul 158 în clasamentul Fifa). Un pariu incredibil, și evident bine plătit (vorbim de un milion de dolari pentru trei luni), care îl va vedea nu doar pe Cannavaro pe teren, ci și alți campioni precum Crespo, Morientes, Fowler, Pires și Okocha. Practic una pe echipă, în condițiile în care doar șase cluburi vor participa la turneu din februarie până în aprilie, toate din regiunea Bengalului de Vest, în jurul fostei Calcutta, la granița cu Bangladesh. Și, conform formulei în sine, vor împărți câte o stea, cu un buget de 2,5 milioane pe echipă.
Scopul fotbalistic (ambițios) este să ducă India la Cupa Mondială din 2022. Cel mai imediat (realist) este, potrivit organizatorilor, să „umple stadioane, creează o nouă categorie demografică de fotbal și ajunge la fani prin intermediul televizorului".
Un pic ca la Pele, acum aproape patruzeci de ani. Și să nu fim surprinși dacă anul viitor, pe vreun domeniu european, va sosi noul fenomen New Delhi. Un Cristiano Ronaldo în sos de curry. Cu binecuvântarea lui Cannavaro.
