Când a venit pandemia, sistemul industrial italian suferea deja de o serie de probleme structurale, care astăzi au repercusiuni asupra diferitelor capacități de răspuns la criză. Un studiu publicat în ianuarie de Istat împarte companiile italiene în cinci grupuri conform strategiilor adoptate pentru a răspunde la urgența economică și de sănătate:
- static și în criză: cei care doar suferă fără a se opune vreunei strategii de reacție;
- statica si rezistenta: companii care nu au implementat strategii de reacție pentru că nu au suferit efecte negative semnificative;
- proactiv în suferință: companii care au fost puternic lovite de criză, dar au încercat să reacționeze;
- extinderea proactivă: realitățile antreprenoriale ușor afectate, care nu și-au modificat traseul de dezvoltare anterior;
- proactiv avansat: companii afectate în moduri variabile de consecințele crizei, dar care și-au crescut investițiile în 2020 față de 2019.
Acum, ideea este că există o corelație între aceste categorii și dimensiunea companiilor. Unitățile de producție „statice în criză” sunt de fapt mult mai mici decât cele „proactive avansate”: respectiv, în medie, 6,5 angajați față de 47,2.
În acest sens, economistul Simona Costagli notează într-un recent Bnl Focus că „la ultima dată anterioară izbucnirii pandemiei pentru care erau disponibile informații structurale (2018), datele arată” că „microîntreprinderi (mai putin de 10 angajati) reprezinta în Italia 95% din unităţile de producţie, angajează 43,7% din muncitori și realizează 27,5% din valoarea adăugată”.
Acesta este un dezavantaj competitiv serios, deoarece „rezultă dimensiunea companiei legate atât de productivitate, cât și de tendința de a investi – continuă analistul – Valoarea adăugată pe angajat al unei microîntreprinderi din Italia este egală cu 30.000 de euro față de 72.680 a uneia mari. În producție, o companie cu peste 250 de angajați investește în jur de 14.500 de euro pe an pe angajat, față de 3.600 de euro pentru o micro firmă”.
În general, scrie din nou Costagli, „structura dezechilibrată față de dimensiunea foarte mică a întreprinderii și nivelul de productivitate și investiții proporțional cu dimensiunea sunt atât cauza cât și efectul unei utilizarea redusă atât a personalului calificat, cât și a infrastructurilor digitale. În Italia, dintre cei angajați peste 15 ani în sistemul de producție, doar 5,1% au cel puțin o diplomă de studii superioare sau o diplomă academică, în timp ce 4,7% nu au nicio calificare sau cel mult doar diplomă de școală primară”.
Pe de altă parte, este clar că reacția sistemului de producție italian la Covid nu depinde doar de aceste caracteristici. Într-adevăr, cel mai decisiv factor este impactul diferit pe care l-au avut închiderile impuse pentru a reduce contagiunea asupra diferitelor sectoare. Cu toate acestea, „din analizele efectuate reiese clar că cele mai puțin productive unitățile au fost penalizate cel mai mult – conchide Costagli – cu un cost cu forța de muncă mai mare decât media, o educație mai mică decât media a angajaților și mai orientat către piețele locale sau naționale”. Cu alte cuvinte, afaceri mai mici.
Tot din aceste motive și premierul, Mario Draghi, intenționează să rezerve ajutor public pentru companiile cu perspective de redresare, cu excepția celor care au avut deja probleme de a rămâne pe piață înainte de pandemie.
