Punând Ilva sub comisar, guvernul a parcurs o cale foarte îngustă, care nu este lipsită de riscuri, dar care, poate, ne poate permite să realizăm cele trei obiective pe care și le-a propus și guvernul Monti, și anume: protejarea fierului național și ciclul oțelului, apărarea ocupației și începerea reabilitării zonei și a instalațiilor. Ministrul Zanonato a declarat clar că situl din Taranto poate fi recuperat doar dacă continuă să producă.
Dacă, pe de altă parte, ar înceta să mai producă, așa cum a dorit și mai vrea judecătorul de instrucție dr. Todisco, șantierul din Taranto ar fi ineluctabil destinat să devină cea mai mare zonă industrială abandonată din Italia. Un Bagnoli la gradul al n-lea, condamnat la casare și degradare. Un dezastru de mediu, precum și social și economic, fără remediu posibil!
Numirea comisarului de guvern pune capăt, cel puțin sperăm, pretenției magistraților de instrucție de a înlocui administratorii în conducerea ciclului de producție și autoritățile guvernamentale în operațiunile de recuperare. Justiția de instrucție (care doar în Italia este tratată ca judecători) este responsabilă de obținerea dovezilor detaliate ale presupuselor nerespectări ale directorilor pentru a-i putea trimite în judecată dacă se consideră oportun.
Însă decizia de a sancționa greșelile cu amenzi sau pedepse cu închisoarea poate fi luată doar de un judecător care este de fapt „terț” și la capătul unei profunde contradictorii și a unei dezbateri care, până acum, au lipsit. Acest lucru se întâmplă în toate țările civilizate și din păcate acest lucru nu se întâmplă în Italia. Anticiparea amenzilor (cu decizia nespusă de a pune sub sechestru asigurător 8 miliarde de euro) și cea a pedepselor (cu prelungirea arestului la domiciliu pentru soții Riva dincolo de limita decenței rezonabile și legale) nu aparțin. Stat de drept dar la barbarie judiciară în care, din păcate, am căzut.
Asumarea proprietății și asumarea responsabilității pentru gestionarea fabricii pentru a se asigura că curățarea și producția se desfășoară în paralel este un act extrem pe care doar guvernul și Parlamentul îl pot lua. Dar tocmai pentru că este extrem, acest act trebuie să aibă un caracter excepțional și o durată limitată în timp. Scopul acesteia nu poate fi exproprierea proprietarilor legitimi, ci garantarea continuității unei producții vitale pentru economia națională și, în același timp, protejarea sănătății cetățenilor prin implementarea acelor măsuri pe care le are intervenția magistraturii de instrucție, după cum a afirmat fostul ministru Clini, a fost serios amânată.
Pe fondul prevederii și tocmai pentru a evita neînțelegerile periculoase, acțiunea comisarului și cea a guvernului ar trebui să se concentreze pe trei puncte esențiale. Prima este cea a reluării activității de producție în Taranto. Uzina poate genera resursele necesare pentru realizarea reabilitării și investițiilor doar dacă este pe deplin productivă. Eficiența producției este condiția ca Ilva să își revină cu adevărat atât din punct de vedere al mediului, cât și din punct de vedere economic și al pieței. Dar eficiența este posibilă doar dacă comisarul reușește să recâștige încrederea cadrelor și tehnicienilor care, de frica justiției, au demisionat în masă.
Al doilea punct asupra căruia va trebui să ne concentrăm este cel al refacerii și aducerii sistemelor la standard. Acest proces va trebui să aibă loc în termenele stabilite de noile reglementări europene care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2014, nici înainte, nici după. Zona caldă va trebui să fie prietenoasă cu mediul, precum și problema depozitării materiilor prime va trebui rezolvată. Dar, chiar și în acest caz, totul va trebui făcut ținând cont de timpul necesar pentru a o face și de limitele obiective pe care le au astfel de intervenții. Pentru a fi complet clar: Taranto furnizează toate celelalte fabrici siderurgice italiene, este singura zonă fierbinte pe care o are țara și este vitală pentru supraviețuirea industriei siderurgice naționale. Același viitor al Tarantoului depinde de zona sa fierbinte. Poate fi „ecologizat” prin respectarea standardelor europene și internaționale sau poate fi închis.
Justiția de instrucție vrea să o închidă pentru că o consideră, pe baza unor date care nu au făcut niciodată obiectul unui adevărat contradictoriu, ca sursă a tuturor relelor orașului, precum infracțiunea în sine. Și consideră produsele sale (bobinele) drept corpus delicti. În schimb, guvernul consideră că producția la cald trebuie să continue, că se poate menține această activitate în limitele stabilite de Haga prin aplicarea măsurilor corespunzătoare și că, prin urmare, comisarul trebuie să poată avansa în această direcție fără justiția de anchetă. împiedicând-o.submisiv sau făţit arbitrar, acţiunea. Acestea sunt două perspective diametral opuse între care trebuie să alegeți.
Daca alegerea nu a fost aceea a continuitatii productiei zonei calde sau daca au ramas indoieli in acest sens atunci ar fi de preferat sa o precizam clar imediat, lasand decizia actionarilor, care le apartine lor si numai lor, de a inchide. uzina din Taranto și să caute o altă zonă în afara Italiei (în Libia sau Albania de exemplu) în care să creeze un nou centru siderurgic pentru a continua alimentarea țării cu bobine sau a ieși definitiv din sector. Nu în ultimul rând, guvernul și Parlamentul trebuie să își asume, într-un mod absolut clar și nerevocabil, angajamentul de a returna compania proprietarilor legitimi după o perioadă rezonabilă de timp (18/30 de luni). Dacă nu ar fi așa sau dacă ar rămâne chiar umbra unei îndoieli în acest sens, credibilitatea Italiei atât pentru investitorii străini, cât și pentru cei interni s-ar prăbuși. Tot din acest motiv ar fi fost de preferat ca decretul să fie mai delimitat și detaliat. Cu alte cuvinte, că se aseamănă mai mult cu „trustul oarb” anglo-saxon decât cu comisarul prevăzut de așa-numita lege Marzano.
Referirea vagă la sectoarele strategice și nerespectarea legilor de mediu ca motive în sine suficiente pentru a plasa o companie în administrare judecătorească deschide ușa posibililor arbitri. Astăzi regula este făcută pe măsură pentru Ilva, dar mâine ar putea fi aplicată și altor companii pe baza unor motive sociale și politice contingente care ar putea intra în conflict iremediabil cu dreptul de proprietate care este și rămâne baza oricărei economii libere a piaţă, precum şi a democraţiei şi libertăţii ca atare. Aceasta este o limită care nu poate și nu trebuie depășită. Niciodată și fără motiv.
