Din anii ’XNUMX, sistemul de relații industriale din țara noastră a evoluat de la un sistem contractual-conflictual în care a predominat pendulul relațiilor de putere (în anii XNUMX în favoarea mișcărilor colective, în anii XNUMX în favoarea firmelor), la o concertare. sistem care să garanteze firmelor și sindicatelor, în sfera fiecăreia dintre responsabilitățile lor, comportamente conforme cu încheierile acordurilor și, mai general, cu obiectivele urmărite în comun.
În realitate, metoda concertată a jucat un rol pozitiv doar pentru un scurt sezon în anii XNUMX, când au fost reînnoite contractele naționale, conținând costurile forței de muncă și permițând redresarea inflației, dar și-a demonstrat toată slăbiciunea și pericolul în a nu ști cum să facă față problemelor de competitivitate și flexibilitate, întârziind recurgerea la măsurile necesare atât la nivel de reglementare, cât și la nivel corporativ.
De fapt, concertarea presupune unitatea pozițiilor sindicale și conferă efecte paralizante asupra disidenței dintre sindicate, atribuind drept de veto chiar și sindicatelor care într-o situație specifică de firmă sunt complet minorități.
În acest context, afacerea Fiat a dus la o accelerare bruscă a procesului de modernizare a relațiilor industriale în Italia, cu abandonarea sistemului concertat și recurgerea la „criteriul majorității”, începând cu acordul Pomigliano din iunie 2010, în cadrul selecției. dintre cei mai responsabili agenți contractuali sau cei care consideră că este convenabil să aibă o parcelă de „schimb” cu contrapartea, cu condiția să fie sprijiniți de majoritatea reprezentanților sindicatelor companiei și a lucrătorilor.
Problemele ridicate de întrebarea Fiat privind proprietatea efectivă a negocierilor naționale și ale companiei, aplicabilitatea contractelor tuturor lucrătorilor și caracterul executoriu al angajamentelor contractuale asumate de partea sindicală (și uneori de partea antreprenorială) au fost acum pe deplin definite de către „ Actul consolidat privind reprezentarea” semnat vinerea trecută, 10 ianuarie, de Confindustria și CGIL, CISL și UIL, după un proces care a durat aproape trei ani, depășind rezistența categoriilor la nivel antreprenorial și sindical, și pentru care a fost semnată acordul din 28 iunie-21 septembrie 2011 și apoi 31 mai 2013.
Acordul, semnat la câteva ore după anunțul lui Renzi că legea locurilor de muncă va interveni și în domeniul reprezentării sindicale, își propune să reitereze că problemele relațiilor industriale și negocierii trebuie să fie încredințate mai mult determinării autonome a partenerilor sociali decât politică și legiuitor, cu o CGIL care redescoperă un pragmatism străvechi și încă nu complet ofilit, poate pentru a bloca o temută axă Renzi-Landini.
În sfârșit, textul Textului Consolidat clarifică multe dintre acele aspecte ale protocoalelor anterioare care riscau să fie simple declarații. În ceea ce privește măsurarea și certificarea reprezentării în scopurile negocierilor colective naționale și de categorie, se confirmă amestecul dintre criteriul asociativ și cel electiv pentru a identifica pragul minim care permite ca un sindicat să fie admis la negocierea contractului colectiv național: da, așa este. , este un mecanism selectiv de limitare a prezenței la masa națională de negocieri.
Prevederea, dorită mai ales de CGIL, tinde apoi să facă „ponderea” fiecărui sindicat în categoriile individuale clare și concrete (printr-un sistem complex de colectare a datelor și certificări care implică INPS și CNEL).
O dublă barieră, din nou pentru a evita multiplicarea acronimelor sindicale, este prevăzută atunci pentru alegerea sindicatului sindical, și negocierea de firmă ulterioară, pentru acele asociații sindicale care nu sunt semnatare ale contractului colectiv de muncă pentru categoria. dar constituite formal cu statut propriu (referirea este la sindicatele autonome și la cele ale rivalilor de bază), dublă barieră constituită de acceptarea explicită (deși puțin probabilă pentru unele sindicate protestante) a regulilor și conținuturilor definite de Actul Consolidat privind Reprezentare și prin prezentarea listelor electorale însoțite de un număr de semnături egal cu cel puțin 5% din lucrători.
Miezul acordului îl reprezintă, în orice caz, eficacitatea obligatorie declarată a negocierii societății față de toți lucrătorii, indiferent dacă aceștia sunt sau nu membri ai sindicatelor stipulate, cu precizarea detaliată a criteriilor majoritare care pot fi folosit pentru a conferi contractelor de companie o eficacitate „extinsă” erga omnes.
Textul consolidat reafirmă principiul general conform căruia negocierile între companii nu pot interveni în aspectele deja acoperite de acordul național. Totuși, în fața unor situații de criză sau pentru a promova dezvoltarea economică și a ocupării forței de muncă, contractul de societate poate aduce modificări contractului național, dar numai în limitele, obiectele și procedurile prevăzute de acesta din urmă.
Pe scurt, la solicitarea sindicatelor s-a confirmat linia derogărilor „delegate” reglementate de contractul național, preferată unei liberalizări mai complete (fără constrângeri și mize) a contractului de firmă. Totuși, noutatea aderării CGIL (nu este semnatară a Acordului-cadru din 2009 privind aranjamentele contractuale și a Acordului din 2012 pentru creșterea productivității și competitivității) la posibilitatea derogării de la contractul național de muncă, a avut în vedere, cel puțin pana acum, intangibil de la Fiom, de altfel nesemnatar al ultimelor doua contracte ale metalurgilor.
Ultima parte a Legii Testate se referă la prevederile referitoare la clauzele și procedurile de răcire și la clauzele privind consecințele neîndeplinirilor. Aceste prevederi dau așa-numitele „clauze de răspundere”, adică obligația de a nu face grevă pentru a se sustrage angajamentelor asumate, eficacitate față de reprezentanții sindicatelor companiei, toate sindicatele, chiar și cele care nu sunt semnatare, și coalițiile colective care au aderat oficial. acestora, prevăzând sancțiuni în caz de nerespectare, dar nu privesc lucrătorii individuali.
În plus, faptul că aceste clauze leagă doar organizațiile sindicale și nu și lucrătorii cărora li se aplică contractul colectiv național sau de companie, limitează drastic eficacitatea acestora, deși ar fi fost necesar, pentru a slăbi recurgerea la conflictul spontan sau specios, neacoperită de acţiunea sindicală, o prognoză de aliniere la experienţele majorităţii ţărilor occidentale, care urmăreşte ca legătura de armistiţiu asumată de sindicat să fie obligatorie şi pentru lucrătorii individuali cărora li se aplică contractul colectiv.
În acest caz, însă, ar fi nevoie de o lege care să delimiteze marjele în care este posibil să se „lege” dreptul la grevă, înțeles ca drept al lucrătorului individual la autoapărare: ceea ce, până în prezent, mi se pare greu practicabil. , chiar și în prezența unei propuneri de reformă anunțate de simplificare a dreptului muncii și a dreptului sindical.
