Sunt acelea, în ultima vreme George La Malfa, susține că doar reducerea deficitului ne poate salva de o criză a datoriilor care ar copleși nu doar Italia, ci și Europa și că politicile de aprovizionare (reformele, ca să spunem așa) sunt irelevante din acest punct de vedere. Și că Guvernul Renzi ne va lăsa mai rău decât atunci când a început. Nu sunt economist, dar aș vrea să-mi explice cineva de ce marii operatori financiari globali care se uită la Italia și datoria ei publică în acest moment nu se ocupă de deficit, ci de referendumul constituțional.
Il referendum este văzută ca un punct de cotitură pentru a înțelege dacă Italia va putea avansa cu hotărâre pe calea reformelor care sunt întotdeauna așteptate și niciodată implementate decât de guvernul Renzi, deși cu toate limitările care pot fi cu siguranță evidențiate. Dacă acesta este cazul, concluzionez că politicile de aprovizionare contează și cum. Și că doar urmărind calea ultimilor doi ani vom fi legitimați să susținem pe mesele europene nu o simplă negociere a deficitului, cu pălăria în mână, ca de obicei, ci mai degrabă o evaluare comună a necesității relansării creșterii întregului continent. , astfel încât să permită Europei să continue să concureze cu marile puteri economice și să evite spirala într-un declin ireversibil.
Cu toate acestea, vreau să leg punctul meu de vedere de considerentele referitoare la relația dintre tehnocrație și democrație și de prevalența, în Italia, a primei asupra celei de-a doua, începând cu anii 90. Această hegemonie tehnocratică substanțială (exercitată de elitele europene, de Banca Italiei, de bancherii internaționali plasați la cârma proceselor de privatizare și de gestionare a datoriei publice etc.) începe imediat după Tangentopoli care, la rândul său, marchează începutul crizei ireversibile a reprezentării politice în țara noastră. Din partea sistemului politic, de fapt, nu a existat doar delegarea către guverne sau miniștri tehnici a deciziilor finanțelor publice; Adevăratul punct în care politica a eșuat a fost cel legat de alegerile calitative, politicile de aprovizionare și cadrul de reglementare care a rămas la dispoziția instituțiilor reprezentative chiar și după delegarea către tehnocrați pentru a face alegeri macrofinanciare.
Politică "tehno-democratic” s-a limitat la demonizarea politicii de dreapta de reducere a impozitelor, dar nu a putut da calitate și sens cheltuielilor publice care au fost pe bună dreptate cuprinse în limitele deficitului necesare pentru a rămâne în cadrul proiectului european. Nu a fost propusă o perspectivă în interesul generațiilor viitoare și capabilă să facă față provocărilor economice ale globalizării și impactului social al acesteia. Îmi amintesc, doar ca să dau câteva exemple, repunerea la zero a „scării” (?!) a pensiei cuprinsă în reforma Maroni dorit de ministrul Muncii Damiano (cost 10 miliarde de euro); o transferul a până la cinci puncte din PIB de la cercetare și educație (cu tot respectul pentru Agenda de la Lisabona) către asistența medicală (cheltuieli guvernate de sisteme politice regionale), dificultatea de a introduce politici pro-competitive în favoarea noilor veniți sau neputinţa de a reforma piaţa muncii. Sau eșecul lui reformele administratiei publice bazate pe diferențieri meritocratice, evaluare, responsabilități opuse de constituțiile tradiționale de centru-stânga și sterilizate de birocrații coaliate transversal în rezistența schimbării.
Am avut ocazia să joc roluri importante în administrațiile de stat de vârf și am asistat cu tristețe la aceste procese. Așa cum, în calitate de ministru al Regiunilor, am fost martor, conștient, dar neputincios și în general indiferență (sau mai rău), la degenerarea federalismului într-un mecanism greoi de zdrobire birocratică a cetăţenilor şi a activităţilor economice şi în umflarea progresivă a aparatelor şi organelor publice la toate nivelurile de guvernare. Sau incapacitatea de a reforma sistemul judiciar conform standardelor europene de funcționalitate prin aducerea unei judiciari debordante în limitele constituționale cuvenite.
Deci, la ce dinamică politică vrem să ne întoarcem? Cine astăzi este capabil să reprezinte nu supraviețuitorii acestui sistem, ci clasele productive, tinerii studenți, profesioniștii, șomerii care cer să înțeleagă cine este capabil să propună un orizont pentru viitorul lor și nu steagul sfărâmat al unui soare al viitorului niciodată înviat? Dacă nu dăm un răspuns convingător la problema-cheie cu care ne confruntăm, adică decalajul dintre instituțiile reprezentative și reprezentare, nu va exista, în opinia mea, o reducere a deficitului care să țină, ci o perioadă premergătoare reducerii cheltuielilor care va duce la deteriorarea progresivă a țesăturii economice și sociale, a teritoriului și a orașelor.
