Luigi Di Maio nu pierde nicio ocazie de a anunța introducerea venitului cetățeanului în Italia, chiar dacă ceea ce urmează să propună este de fapt un simplu ajutor de șomaj, redenumit acum venit de inserție. În partea finală a acestui articol voi încerca să explic motivul acestei înșelăciuni politice repetate. Pentru moment, este suficient să subliniem că Venitul de cetățenie și venitul de integrare nu sunt același lucru.
Il CBI, în cuvintele unuia dintre teoreticienii săi cei mai autorizați, belgianul Philippe Van Parijs, este un „venit de bază necondiționat” garantat tuturor cetățenilor, pe tot parcursul vieții, indiferent dacă sunt bogați sau săraci, angajați sau șomeri”, în timp ce cea de inserare este o „subvenție” care se acordă pe perioadă determinată și în anumite condiții doar celor care caută activ un loc de muncă. Venitul de cetățenie se referă așadar la sfera redistribuirii averii și se referă la politicile de dezvoltare, în timp ce veniturile de integrare se referă la lupta împotriva șomajului și se referă la politicile active de ocupare. Di Maio ar trebui să se ocupe de acestea din urmă și să lase altora problema grea de a crea și distribui bogăția.
Principala lui propunere în acest moment ar părea a fi aceea de consolidarea Centrelor de ocupare a forței de muncă cu o investiție de 2 miliarde de euro. Dar chiar de asta avem nevoie astăzi? Conform ultimelor sondaje, CpIs-urile (care nu sunt altceva decât vechile Birouri de Muncă dărăpănate) au început să lucreze nu mai mult de 3% dintre persoanele care au recurs la ea. Cu siguranță ar putea face mai bine, dar este puțin probabil că ar putea face mult mai mult din simplul fapt că sunt Oficii Publice (precum oficiul de registratură) și că funcționează ca atare, adică pe baza unei logici birocratice formată din reglementări, proceduri codificate și verificare. Ei completează formulare, întocmesc liste, atribuie locuri în clasament, verifică existența cerințelor pentru a beneficia de subvenții, dar nu merg mai departe pentru că nu știu și nu pot.
Pentru a ajuta o persoană să-și găsească un loc de muncă, un ghişeu prietenos şi o subvenţie nu sunt suficiente. Mai e nevoie de ceva. În spatele tejghelei trebuie să existe cineva cu competență, profesionalism și experiență. Cineva care știe să evalueze oamenii pentru a-i ajuta cu adevărat să se autopromoveze și să se valorizeze. Cineva care are și cunoștințe eficiente despre piața muncii și dinamica acesteia. Acest nu este o slujbă de Administrație Publică. Este mai degrabă o slujbă de afaceri sau, cel mult, o agenție, care însă nu este internă AP și nu face parte din Ocuparea Publică. Agenții de acest fel există în toată Europa și în lume, dar în Italia au fost autorizate să funcționeze doar recent pentru simplul fapt că abia recent și după o rezistență înverșunată, Italia a renunțat să mai apere tabuul monopolului public al ocupării forței de muncă (intermedierea forței de muncă de către companiile private era considerată la fel ca angajarea ilegală, adică o infracțiune).
Această întârziere cântărește și astăzi de agenții private similare, publice sau mixte, chiar avem prea puține. Ceea ce trebuie să faci, dacă vrei să dai o mână de ajutor celor care își caută un loc de muncă, este să înmulți numărul acestor agenții prin promovarea difuzării lor în toată țara și dacă trebuie să cheltuiești bani, mai bine îi dai la lucrătorilor sub formă de tichete, astfel încât să-i lase să aleagă de la cine să primească ajutor. Pe scurt, accentul ar trebui pus mai mult pe lupta împotriva șomajului decât pe venit (temporar) a şomerilor. După cum a scris Edmund Phelps în volumul său Recompensează munca: „În lupta împotriva șomajului contează munca, nu veniturile. A ajuta o persoană să-și găsească un loc de muncă este infinit mai important pentru împlinirea lui umană decât a-i asigura un venit de cetățean pe viață”.
Și acum ajungem la subiect pentru că cei 5 stele tot vorbesc despre venitul de bază în ciuda propunerilor făcute concret merg în direcția creșterii dramatice a subvențiilor, dar cu siguranță nu în cea a garantării unui venit pentru toți cetățenii. Adevăratul motiv pentru asta ipocrizie insuportabilă este că venitul de bază reprezintă punctul culminant al teoriei economice a Decreșterii fericite dintre care cele 5 Stele (Casaleggio și Grillo) sunt susținători fervenți. Teoreticienii decreșterii (cei adevărați, nu Maduro sau ecologiștii vegani) cred că venitul de bază este răspunsul potrivit pentru două fapte precise:
- la faptul că revoluția digitală și automatizarea vor distruge mult mai multe locuri de muncă decât vor putea crea vreodată, determinând astfel crearea unei uriașe armate de rezervă destinată să trăiască din inteligența ei:
- la faptul că creșterea (care în orice caz nu este nici de dorit, nici posibilă întrucât, potrivit acestora, dezvoltarea a atins limita dincolo de care ar ajunge să mănânce Pământul), în orice caz, nu ar putea crea muncă pentru toată lumea.
De aici și necesitatea de a garanta tuturor cetățenilor un venit suficient pentru a trăi în demnitate, fără a fi neapărat nevoiți să muncească. Fiecare, dacă dorește, își poate căuta un loc de muncă, dar poate face și alte lucruri dacă locul de muncă disponibil nu este pe placul lui.
Profesorul Von Parijs, care nu are lipsă de umor, a declarat sincer că venitul de bază reprezintă „drumul capitalist către comunism”, adică o modalitate de a se bucura de foloasele promise de comunism (..fiecărui după nevoi și de la fiecare după posibilitățile sale) fără a fi nevoit să sufere consecințele tragice pe care în schimb au trebuit să le experimenteze atâtea popoare. Ideea este de a păstra capitalismul, care până acum s-a dovedit a fi singurul motor capabil să creeze bogăție, în timp ce redistribuirea bogăției trebuie să aibă loc după principiile (niciodată puse efectiv în practică) ale principalului său dușman, comunismul. Pe scurt, butoiul plin și soția beată.
Pentru teoreticienii venitului de bază, capitalismul trebuie așadar să continue să funcționeze dacă nu dorim ca baraca să se prăbușească, dar, în acest scop, este oportun să folosim o parte din bogăția produsă pentru a garanta tuturor un venit de bază atotcuprinzător, adică. eliminarea tuturor subvențiilor, pensiilor și a altor forme de asistență intermediate de stat. Venitul din cetățenie, potrivit acestora, ar fi, de asemenea două efecte secundare pozitive: primul este că prin reducerea numărului de persoane dispuse să facă locuri de muncă obositoare și prost plătite, ar stimula inovația tehnologică și automatizarea iar a doua este că punând bani în buzunarele oamenilor, ar sprijini consumul.
În afară de convergența singulară cu unele teze ale școlii monetariste din Chicago, ceea ce nu ne spun teoreticienii venitului de bază este care ar fi soarta umană a şomerilor. Cred ei că șomerii voluntar și-ar petrece timpul citind sau studiind, vânând sau pescuind și făcând doar slujbele pe care le place să le facă, așa cum spera Marx, într-una dintre foarte rarele sale previziuni despre viitor, că se va întâmpla odată ce lanțurile capitaliste au fost rupte? În realitate, nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla, pentru că omul, lipsit de muncă, și-ar pierde identitatea, încrederea în sine și propria demnitate. El nu avea să devină un hippy, ci, după toate probabilitățile, așa cum a profețit Huxley, un „idiot”, destinat să-și petreacă timpul în fața unui ecran de televizor sau a unui playstation. Un coșmar, nu o utopie, și dacă vreun vizionar crede că este o utopie, atunci este o utopie reacţionară.
