Președintele Bonomi i-a ilustrat-o pe scurt prim-ministrului Conte în timpul Statelor Generale. Baza programatică a noii președinții a Confindustria este cuprinsă într-un singur volum „Italia 2030” prezentat joi la Assolombarda de vicepreședintele Antonio Calabrò, cu Renato Carli și Marcello Messori ca redactori ai volumului.
Este o analiză aprofundată încredințată numeroșilor savanți, experți și antreprenori care scoate în evidență nu numai bolile străvechi și structurale ale economiei noastre, ci oferă și sugestii despre „ce să faci” și „cum să faci” să facă o descoperire capabilă să readucă Italia în pas cu țările mai dezvoltate și, prin urmare, să ocupe rolul pe care îl merită în Europa și în lume. Un rol pe care îl merită din plin populația - capabilă să facă sacrificii așa cum se vede în lupta împotriva Covid-19 - și companiile înseși care au reușit să depășească criza anterioară din 2008-2009 cu punctul lor de vedere avansat.
Din punct de vedere al analizei, deficiențele identificate și obiectivele propuse sunt cele larg cunoscute: favorizează dezvoltarea afacerilor, să sporească inovația, să se concentreze pe durabilitatea de mediu, dar și pe cea socială, să atenueze inegalitățile de venituri, să reformeze Administrația Publică.
Pentru fiecare capitol există indicații inovatoare care încadrează propunerile individuale într-un cadru pro-european dat fiind că întreprinderile sunt conștiente de faptul că piața lor de origine este toată Europa şi de aceea există o respingere foarte scăzută a suveraniştilor, a celor care propovăduiesc o întoarcere în Italia autarhică a perioadei fasciste. În plus, știm bine că vindecarea bolilor străvechi și recente ale țării după mai bine de douăzeci de ani de stagnare și productivitate scăzută necesită un timp relativ lung.
Este adevărat că, după cum a amintit guvernatorul Băncii Italiei, Visco în întâlnirea de la Villa Pamphili, că includerea proiectelor pe termen scurt într-o strategie clară pe termen lung afectează pozitiv așteptările consumatorilor și ale antreprenorilor care trebuie să decidă să investească și, prin urmare, îmbunătățește climatul de încredere în perspectivele economiei. Dar concetăţenii noştri par să nu fie conştienţi de acest lucru, în timp ce politicienii nu au curajul să adopte aceste poziţii. Din acest motiv ar fi fost bine dacă ziarele și televiziunea ar fi acordat mai multă atenție cuvintelor Guvernatorului.
Și într-adevăr problema este cum să transmitem consimțământul cetățenilor-alegători, spre programe și proiecte de perspectivă. Este adevărat că în multe cazuri anumite reforme și anumite inovații au costuri imediate și beneficii mai îndepărtate în timp. Cu un sistem politic bolnav de prezentism, în perpetuă fibrilație la un sondaj, suferind de bulimie de comunicare, dispus să spună cele mai lipsite de sens pentru a face știri, este foarte greu de formulat strategii și politici care au nevoie de un orizont pe termen mediu pentru a fi eficiente.
Desigur, trebuie să încurajăm clasa politică și clasa conducătoare în general să gândească generos la termen lung, dar această speranță nu pare suficientă. Trebuie să găsim o cale coagularea unui vast consens în jurul unui program de „renaștere” a tarii noastre. Un program bazat pe două concepte cheie: asigurarea unei protecții adecvate împotriva pericolelor de orice natură ar fi acestea și de oriunde ar putea veni; convinge concetăţenii noştri că nu se poate trăi din subvenții dar că trebuie să ne mobilizăm pentru a avea proiecte de perspectivă care să vizeze nu atât să ofere bani tuturor, cât să ofere majorității cetățenilor perspectiva de a fi mulțumiți de ceea ce își doresc să facă.
Problema fundamentală este că Italienii se tem de inovație și reforme, deoarece cred că riscă să piardă ceea ce au până acum, fara a fi sigur ca poti ajunge pe o pozitie mai buna. Proiectul Confindustria de a depăși acest obstacol se concentrează pe o reformă a bunăstării și în special a pieței muncii pentru a putea protejați-i pe toți cei care vor fi forțați să treacă de la sectoare în declin la noi sectoare în plină expansiune. Așadar, trebuie să revizuim legislația actuală confuză privind centrele de ocupare a forței de muncă și formare pentru a asigura celor care își pierd locul de muncă nu doar un venit, ci și o pregătire adecvată pentru a se putea reloca în locuri unde sunt necesare cunoștințe tehnologice mai avansate.
Și apoi există o întrebare politică esențială care a plasat deja noua președinție a Confindustria pe un curs de coliziune nu numai cu guvernul, ci și cu o mare parte a opoziției care zăbovește pe poziții nerealiste anti-europene.
În disperarea de a se regăsi strâns atât din partea guvernamentală unde greutatea celor 5 Stele este puternică, cât și din partea opoziției unde încă mai sunt cei care cred că am putea face asta singuri și că nu avem nevoie de banii de la ESM, Confindustria redescoperă organismele intermediare e relansează o „democrație de negociere” care ar trebui să rupă încercuirea demagogiei opuse, să conducă forțele politice să se gândească la chestiuni concrete, să apropie pozițiile prin negociere continuă, astfel încât să înlăturem obstacolele care ne țin economia blocată.
Există exemple în istoria noastră de roluri pozitive ale corpurilor intermediare când, ca în cazulAcordul Costa-Di Vittorio după războisau Sindicatele Ciampi în 1993, au reușit să reprezinte interesul general și nu fac parte din categoria proprie. Apoi a fost o fază lungă de degenerare corporativă a instituțiilor intermediare care, de fapt, au fost date deoparte. Însă conducerea decizională nu a funcționat și, prin urmare, acum se propune să se încerce restabilirea puterii și coerenței guvernului și partidelor, canalizând un mic consens asupra strategiilor și proiectelor de redresare, tocmai prin intermediul organelor intermediare.
Dar sunt organele intermediare pregătite să devină purtători de interese generale? Confindustria lui Bonomi pare să fi înțeles că doar aplatizarea dimensiunii de lobby nu duce prea departe. Prin urmare, el propune să privim opțiunile strategice pentru a crea un mediu propice pieței și creșterii, așa cum sa întâmplat după război, când chiar și în cadrul Confindustria s-a câștigat bătălia împotriva celor care s-au opus deschiderii comerțului internațional de frica concurenței.
Acesta este designul pe care Bonomi l-a adus lui Conte. Orice altceva decât „muntele care dă naștere șoricelului clasic”, cum a intitulat ziarul Travaglio, care, orbit de partizanismul proguvernamental, nici măcar nu observă marile inovații care avansează în peisajul politic și cultural italian.
