Iartă-ne datoriile ****
Există o violență vizuală directă, evidentă, tangibilă și una subtilă, subtilă, rarefiată și răspândită. Diferența dintre cele două poate consta în impact, în momentul în care se manifestă, în fracțiunea de timp necesară pentru a ajunge la receptorii noștri fizici și psihologici și, ulterior, pentru a fi plasat în zona morală a competenței. De fapt, există multe cazuri, circumstanțe, în care violența poate fi justificată, înțeleasă, acceptată ca legitimă și necesară. Când se întâmplă ca comportamentul și limbajul violent să capete o dimensiune cotidiană, socială și culturală, se formează cultura violenței care, uneori, pare atât de răspândită și în societatea noastră.
Toate acestea vi se vorbesc, și le puteți vedea, în filmul lui Antonio Morabito Iartă-ne datoriile, de ieri in distributie pe Netflix, primul film italian original non-serial produs de platforma online. Povestea se referă la două personaje, Marco Giallini și Claudio Santamaria în formă excelentă, care se ocupă cu recuperarea datoriilor restante în numele unei bănci. Ei se trezesc de-a face cu cea mai rea latură a naturii umane, de la lăcomie la răutate gratuită, unde la mijloc putem întrezări criza economică capabilă să îndoaie picioarele chiar și pe cei animați de cea mai bună voință bună de a ieși din ea. Silueta lui Giallini este deosebit de raspândită, agresivă, extrem de eficientă în a face acel rol, acel gen de activitate insuportabil – un loc de muncă? – care, pentru anumite aspecte despre care vorbim, pot părea și drepte și necesare. Santamaria, în schimb, își asumă înfățișarea părții bune, a celei mai bune, a naturii umane: atent și înțelegător, care încearcă să fie diferit de ceea ce este, dar nu reușește. Dialogurile dintre ei și cu alți protagoniști (profesorul și chelnerița) sunt pur și simplu perfecte, reușesc să ofere toate elementele suficiente și necesare pentru a contura oamenii care participă la poveste și a o îmbogăți cu umanitatea lor puternică. Toate credibile, eficiente, imediat inteligibile.
Povestea se desfășoară cu imagini ale unei anumite Rome care rămâne pe fundal, amurg, puțin detașată și pictează un fundal potrivit contextului narativ. De subliniat o lucrare foarte atentă asupra luminilor și asupra fotografiei, un stil pe cât de eficient, pe atât de potrivit modalităților de vizionare (streaming TV) ale platformei Netflix. Poate un ușor exces de sensibilitate derivat din prea mult Hopper, metabolizat în mare măsură atât în imaginile clasice de desene și picturi, cât și pe marele ecran. O mică notă secundară la sunet: intrarea directă a microfonului funcționează dacă este folosită la perfecțiune, altfel iese adesea un amestec de zgomote care nu sunt ușor perceptibile.
Filmul lui Morabito merită o mare atenție și pune din nou în centru calitatea cinematografiei italiene, care este acolo, există, dar care este adesea sacrificat la box office în numele unor politici comerciale brutale. Abordarea post-cinema, această nouă eră a producției și distribuției care nu mai vede cinematograful clasic în centrul său, merită o reflecție suplimentară. Iartă-ne datoriile nu o vom vedea pe marele ecran, ci așezați confortabil în fotoliile noastre sau călătorind pe o tabletă. Însuși Morabito a spus că „este mai bine să fii treaz Netflix în nouăzeci de țări mai degrabă decât să dispară după câteva zile în câteva teatre”. Acesta este cu totul altceva decât în trecut. Este prea devreme pentru a face judecăți și, în acest moment, se întrezăresc doar avantaje. Între timp, ne mulțumim să apreciem, în cele mai bune condiții, o lucrare de înaltă calitate, de o rară atenție stilistică.
