Prezentându-și planul de investiții Parlamentului European, Jean-Claude Juncker l-a comparat cu utilizarea cablurilor electrice pentru a porni o mașină cu baterie descărcată. „Descărcarea de gestiune” preconizată este de 315 miliarde de euro. Păcat că suma, deja în mare măsură inadecvată, va fi plătită pe o perioadă lungă de timp în comparație cu gravitatea crizei. Dar mai important este că încă o dată diagnosticul de criză implicit în soluționarea Planului Juncker nu ține cont de faptul că economia europeană nu se mișcă, nu pentru că bateria este descărcată, ci pentru că a rămas fără combustibil. , adică fără cerere internă suficientă pentru a profita de șocul Juncker.
In cadrul conferintei "Euro la răscruce: uniunea austerității sau a creșterii?”, organizat la Atena de Institutul Levy din New York, m-am trezit într-o sesiune care l-a inclus pe Peter Bofinger, unul dintre cei 5 consilieri ai guvernului german. În discursul său, Bofinger (auzi! auzi!) a ridiculizat ceea ce el a numit „mantra” reformelor structurale ca panaceu pentru criză. Și s-a întrebat retoric de ce țări mult mai flexibile decât Europa precum Statele Unite au ieșit din criză cu o politică fiscală expansivă (SUA au făcut un deficit de 12,5%/PIB în timp ce noi am distrus economiile europene cu austeritate).
Și a găsit, de asemenea, acord cu teza mea, care spre deosebire de rețeta tradițională keynesiană care cere o scădere a economiilor pentru a crea cerere, propune ca economiile furate de la austeritate să fie returnate familiilor europene. Pentru a obține acest rezultat, o premisă indispensabilă pentru o redresare a încrederii și a cheltuielilor, cea mai bună cale de urmat este lăsarea deficitului european global. Problema, mi-a explicat ulterior Bofinger, este că ceilalți 4 membri ai comitetului de experți „sunt mai conservatori decât premierul Merkel”.
Consensul larg dintre vorbitorii de la conferință a fost că este nevoie de o injecție fiscală în zona euro, dar că nu există încă un plan acceptabil din punct de vedere politic pentru a putea fi implementat în mod proporțional, adică fără a pune în discuție probleme de uniunea fiscală şi transferurile între sate. Uniunea politică ar fi soluția manuală, dar 6 ani de criză periculoasă trăită au erodat încrederea reciprocă, au declanșat forțe de dezintegrare și au făcut această soluție și mai departe decât era deja la izbucnirea crizei.
Pentru a înțelege climatul din Europa, este suficient să știm că doi bancheri centrali, invitați ai aceleiași conferințe, din țări UE care nu aparțin zonei euro, au avut obrăznicia să afirme că intenția lor este să rămână în Europa, dar în afara EUR. Parcă ar spune: luăm doar ceea ce ne place cel mai mult din Europa (inclusiv fondurile structurale). Păcat că trec cu vederea un mic detaliu, și anume că tratatul semnat de guvernele lor îi obligă să converge și să adere la euro. Spre deosebire de Regatul Unit și Danemarca, care au cerut și au obținut o clauză formală în tratat, Polonia și Republica Cehă nu au privilegiul de a putea decide „pe hârtie” la care instituții europene aleg să se alăture.
Pe scurt, clima este grea. Dar nu există alternative credibile la o manevră fiscală agreată de cele 18 (în curând 19) țări din zona euro. Piața unică europeană, pe care s-a bazat procesul de integrare ca motor de creștere, are mare nevoie de o politică internă de gestionare a cererii.
Desigur, euro s-ar putea deprecia (dacă chiar reușește) și astfel să exporte ceva șomaj în acele țări care au datorii publice. Dar problemele interne ar rămâne: Germania a acumulat credite către țările din sudul Europei, iar când acestea eșuează definitiv și ies, țara creditoare Germania nu va rămâne decât cu o mână de muște. La Atena, Jan Kregel (care în 2009 a fost raportorul președintelui Comisiei ONU pentru reforma sistemului financiar internațional) a spus astfel: cu regulile actuale ale euro, cei care nu exportă nu vor crește, dar cei care cresc exportand mai devreme sau mai tarziu isi primesc pixurile inapoi. O spirală diabolică.
Ce încă împiedică Europa să facă pasul decisiv? Problema este toată politică, necesită previziune și capacitatea de a veni cu soluții originale. Între timp, singura discuție este despre introducerea unor petice, precum de exemplu cererea de excepții de la pactul fiscal, care dacă s-ar acorda ar avea rezultatul slab de a dispersa acel „plus” de cerere într-o mie de râuri care ajung să ajungă. în economia globală, cu pe crearea de locuri de muncă acasă. Padoan și Taddei se gândesc la asta când încearcă să mai obțină câteva puncte deficitare.
Este posibil ca perspectiva alegerilor prezidențiale din Franța din 2017 să nu fie suficientă pentru a-i liniști pe liderii europeni? Și când Syriza va câștiga alegerile din Grecia și vrea să renegocieze scrisoarea de intenție cu Troica, ce vor face Spania, Portugalia și Italia? Vor fi ei spectatori sau vor intra în joc pentru a renegocia regulile generale ale monedei euro și pentru a da o întorsătură pozitivă istoriei continentului nostru? Între timp, Rusia susține partidele anti-euro în știri. O face pentru că distrează ideea unei Europe mai puternice și mai unite sau cea a unei Europe mai slabe și mai divizate? Răspunsul îl las cititorului.
