În cazul minorității Partidului Democrat două probleme se împletesc: una de metodă și una de fond. Metoda este ușor de spus. În nici un partid din Prima și a Doua Republică (și probabil că acesta va fi cazul și în cea de-a treia) nu a fost posibil să împingă disidența până la a nu vota încrederea în propriul guvern. A existat și va fi întotdeauna o limită dincolo de care există doar abandon (cum era cazul meu în ’93 când Occhetto și D'Alema au decis să retragă miniștrii din guvernul Ciampi, provocând căderea acestuia la scurt timp după aceea) sau scindarea. .
Este o chestiune de loialitate, dar și de corectitudine față de membri și alegători. Faptul nou astăzi, în comparație cu trecutul, este, dacă este ceva, că acest fenomen a căpătat un caracter endemic. În timp ce înainte era o excepție și era legată de evenimente istorice majore precum: invazia sovietică a Ungariei în 56, nașterea centrului stâng sau transformarea PCI după prăbușirea Zidului Berlinului. Astăzi pare să fie regula și ceea ce o alimentează sunt în mare parte certuri personale, resentimente și uneori ranchiunile. Motivul stă în fragmentarea (marele istoric al fascismului ar fi spus în prăbușire De Felice) a sistemului politic care, la rândul său, este o consecință a crizei instituționale nerezolvate.
De fapt, suntem încă în tranziția infinită care de la Republica parlamentară, întemeiată pe partide și care astăzi este iremediabil în criză, ar trebui să ne conducă la o Republică de tip semiprezidenţial bazată pe o separare a puterilor mai riguroasă dar și pe o rolul mai eficient al „executivului. În timp ce sistemul de afaceri expus concurenței internaționale și Executivul care trebuie să răspundă în fața cetățenilor au încercat și încearcă să se adapteze acestei nevoi, restul instituțiilor și sistemul de partide și reprezentanțe (organele intermediare) se luptă în schimb. Sosirea la o nouă structură instituțională, dacă și când se va produce, va contura și rolul părților și al altor organisme și va defini mai bine atât responsabilitățile instituționale ale acestora, cât și regulile de conduită. Între timp, trebuie doar să navigăm din vedere și să ne bazăm pe simțul responsabilității naționale al grupurilor de management. Sa speram!
Cea mai importantă întrebare este însă meritul. Minoritatea Partidului Democrat nu îl critică pe Renzi pentru că se mișcă prea repede sau pentru că nu ia în serios propunerile lor. Ei îl critică pentru că, în opinia lor, cei ai lui Renzi nu sunt reforme, ci mai degrabă contrareforme. În cazul legii electorale și al reformei Senatului sunt ceva mai rău și mult mai grav decât o contrareformă: sunt o amenințare la adresa democrației (Bersani). Exact ce spunea Enrico Berlinguer la începutul anilor ’80 despre marea reformă instituțională propusă de PSI și Craxi: „... nu o soluție pentru criza italiană, ci o amenințare serioasă la adresa democrației noastre!”. Și acesta este adevăratul punct în discuție.
Reforma pieței muncii cu anularea art. 18; cea a școlii inspirată de criteriile de autonomie, responsabilitate și merit; legea electorală care intenționează să favorizeze bipartizanismul și reforma Senatului care pune capăt bicameralismului perfect reprezintă, fiecare în sfera sa, inversarea pură și simplă a abordării pe care, din punct de vedere istoric, PCI în primul rând și diversele PDS, Ds. și Pd apoi au avut de a face cu aceste probleme. O palmă intolerabilă pentru moștenitorii companiei! Care moștenitori nu pot și nu se vor putea numi cu adevărat reformiști dacă nu se rupă cu adevărat de această moștenire.
Adevărul este că din anii 80 încoace compania (oricum ar fi numită) și organizațiile sociale și sindicale, în special cele ale școlii și administrației publice, legate de aceasta, au constituit nucleul puternic (nucleul dur cum ar fi spus Occhetto) al acel vast și variat bloc conservator care în numele angajării permanente, al școlii egalitare și nemeritocratice, al neschimbabilității „cei mai frumoase Constituții din lume” și al conducerii de stat a așa-ziselor „bunuri comune” a reușit, până în prezent, să împiedice ca în Italia să demareze, cu gradul necesar, un proces de reforme economice, sociale și instituționale profunde și odată cu el o reînnoire civilă, culturală și chiar morală a țării. Aceasta este o responsabilitate istorică serioasă pentru moștenitorii companiei. O responsabilitate din care nu le va fi ușor să se amendeze. Este adevărat, după cum ar putea obiecta unii, că, de exemplu, Bersani a făcut o oarecare privatizare și liberalizare când era ministru al Industriei.
Dar este la fel de adevărat că atunci când procesul de reformă a amenințat îndeaproape actuala structură instituțională, Bersani a ridicat steagul intangibilității celei mai frumoase Constituții din lume și când același proces a atins școlile și universitățile cu reforma, altfel timida, Gelmini nu a ezitat. în ciuda pericolului, să se urce pe acoperișurile Facultății de Arhitectură din Roma ocupate de studenți în apărarea indefensibilului. Greșeli grave și greu de justificat. Dacă Renzi va reuși să ducă la bun sfârșit reformele pe care le are în pregătire și celelalte pe care le-a anunțat, minoritatea Partidului Democrat va trebui să se împace sau va trebui să iasă la iveală și să dea o declarație deschisă. bătălie și, de data aceasta, poate nu mai înăuntru, ci, cu toate probabilitățile, în afara și împotriva Partidului Democrat.
