Filmul săptămânii: „Primarul districtului Sanità” de Mario Martone

Dreptatea privată și personală exercitată de cea mai importantă figură din raion care soluționează conflicte, rezolvă probleme, vindecă rănile sociale și îi pune în ordine pe cei care încalcă regulile. Acesta este complotul Primarul districtului Sanità, semnată de Mario Marton și preluată dintr-o lucrare a lui Edoardo De Filippo prezentată pe scenă în 1960, preluată probabil dintr-un personaj real, așa cum scria însuși Edoardo: „Era o bucată de om întunecat. A ținut cartierul în ordine. Au venit la el să-i ceară sfaturi cu privire la modul de soluționare a litigiilor”.

Tema este viața în cartier, unul dintre cele mai cunoscute și populare din Napoli, unde s-a născut Totò însuși, unde o lume întreagă trăiește după propriile reguli și obiceiuri, limbi, legături, rituri și mituri care o fac universală și particulară în același timp. Universal pentru că, poate, peste tot în lume în anumite împrejurări, se creează inevitabil relații între indivizi care locuiesc în același loc și în același spațiu temporal, capabili să depășească și să neglijeze regulile sociale împărtășite de restul societății. Prin urmare, se întâmplă ca judecătorul, procurorul, poliția și executorul judecătoresc, precum și poate chiar și ofițerul de închisoare să ia înfățișarea aceluiași personaj: Antonio Barracano. În acest caz este o figură iubită și respectată, a cărui autoritate și putere nu sunt în discuție chiar dacă toată lumea știe că sursa acestei puteri este absolut arbitrară și lipsită de orice aparență de legalitate.

Antonio Barracano (interpretat cu măiestrie de Francis DiLeva) este mai mult decât un simplu și evident șef Camorra care poate decide viața sau moartea adepților săi. Primarul reprezintă și sintetizează o comunitate, o comunitate care nu crede sau nu are încredere în „dreptatea obișnuită” unde se întâmplă ca martorii în favoare să fie cumpărați „... în mănunchiuri” unde totul se poate rezolva doar și dacă cineva este în stare să plătească sau să fie protejat de cei care „contează”.

Filmul lui Martone este perfect din punct de vedere tehnic: despre scenariu și sursa ei de inspirație nu este nimic de adăugat (mai mult, regizorul a fost și autorul unei transpuneri teatrale a acestei lucrări). Măiestria constă în capacitatea de a face dialogul și conținutul său puternic, antrenant emoțional. Lumini și peisaje incontestabile. În timpul viziunii, ați dori să luați notițe despre gândurile primarului. Atenţie: tot e vorba de teatru mare pe marele ecran și de aceea citirea, viziunea, a acestui film trebuie neapărat să aibă loc cu această cheie unde este adevărat că centrul scenei este ocupat de protagonistul principal dar este la fel de adevărat că toți actorii în rol secundar, aceiași figuranți de fundal, aproape alcătuiesc un personaj unic, un actant, capabil să reziste mereu vremurilor scenice. De fapt, este întotdeauna un întreg refren, un întreg amestec de prim-planuri și poziționare în fața camerelor de cel mai înalt nivel.

Doar un aspect al primarului districtului Sanità este oarecum nedumerit. Aceasta este o viziune stereotipată și convențională despre Napoli și poveștile sale criminale pe care le-am văzut deja de atâtea ori. Atâția ani de Gomora și alte filme din acest gen variat au lăsat urme adânci. Este dificil să scapi de o marcă de acest tip, deoarece este dificil să treci dincolo. Din acest punct de vedere, Garrone ar fi putut încerca să facă ceva mai mult. Iertat: mare cinema italian!

Notă secundară: din păcate, așa cum am scris deja și alte ori, toate acestea sunt foarte rare în cinematografia italiană, mai înclinat spre comedie low-cooking decât spre angajament riguros. Când se întâmplă să apară o propunere de calitate de acest gen, atunci se întâmplă ca casa de distribuție a filmului decide să-l țină în cinematografe doar pentru câteva zile: toate acestea pentru că preferăm să avem holurile pline pentru o perioadă scurtă de timp decât să-l păstrăm mai mult în calendar în detrimentul sălilor pe jumătate goale. Nu avem algoritmi capabili să descifreze aceste logici de piață, dar știm că cinematograful este și o educație în frumusețe, nu e doar și mereu o întrebare de cât aduna. Publicul știe bine acest lucru și este capabil să recompenseze sau să penalizeze ceea ce observă pe ecran.