Chiar și în vremuri de criză și șomaj, piața noastră de muncă își arată vitalitatea. În Lombardia, din 2009 până în 2012, fondul comercial a depășit întotdeauna 1.720.000 mii de unități, în timp ce rezilierile au atins un vârf de 1.905.000 în 2011. În trimestrul II 2013, 413.127 noi angajări au corespuns la 443.418 de noi angajări, sold negativ egal cu 30.291 unități. Dar tendința actuală este de a găsi alternative la contractele permanente. Astăzi, angajatorii favorizează contractele pe durată determinată, mai ales după constrângerile introduse de „legea Fornero” în iunie 2012 pentru contractele de colaborare profesională.
Înțelegându-se că în cazuri de discriminare sau răzbunare concedierea este în orice caz nulă pentru orice tip de societate, cu articolul 18 o angajare pe durată determinată presupune mai puține riscuri pentru societate deoarece în cazul încetării relației individuale sarcinile sunt previzibil în mod rezonabil. În mod paradoxal, articolul 18 sporește precaritatea deoarece împiedică difuzarea contractelor de muncă pe durată nedeterminată care din 2009 până astăzi în provincia Milano reprezintă în medie doar 17% din totalul start-up-urilor și vizează tot mai mult companiile terțiare necalificate de viață medie care nu depășește 24 de ani. luni.
„Rata de precaritate” poate fi redusă în mod realist chiar și într-un context dificil precum cel actual? În adevăr, deja în 1984 CNEL, pornind de la contradicții și neconcordanțe (de la început articolul 18 aplicat doar unei părți a lucrătorilor) găsite în legislația muncii privind concedierile individuale și-a propus să ofere câteva soluții pornind de la considerația că o reglementare restrictivă a concedierilor, dincolo de o anumită limită, au dat substanţă normativă concepţiei locului de muncă ca obiect al unui drept de apartenenţă al lucrătorului.
Totuși, potrivit CNEL, „este probabil ca politica de protecție a locului de muncă ca atare, indiferent de nevoile organizatorice și de piață ale companiei, să fie destinată să fie înlocuită cu o politică mai flexibilă și globală de protecție a muncii, coordonată cu o politică de mobilitate a forței de muncă. Soluția oferită este foarte clară: „obligația necondiționată de reintegrare la locul de muncă ar trebui să se limiteze la cazurile de concediere care este radical nulă din cauza viciilor de procedură sau pentru nelegalitatea motivului (discriminatorie, prin căsătorie sau represalii).
În celelalte cazuri, verificarea lipsei unui motiv întemeiat sau a cauzei întemeiate nu trebuie să conducă la ordonanța de reintegrare, ci la un dispozitiv alternativ de condamnare care lasă angajatorului posibilitatea de a alege între reîncadrarea lucrătorului într-un termen foarte scurt sau plata unei penalități cu titlu de despăgubire pentru daune” pentru a descuraja firmele de la concediere, cu excepția cazului în care continuarea raportului de muncă este incompatibilă. Aceste concluzii, care făceau parte dintr-un document mai amplu privind revizuirea legislației privind raportul de muncă, au fost aprobate la 4 iunie 1985 doar cu votul împotrivă Confindustria, ceea ce a motivat în mod paradoxal disidența tocmai pe problema concedierilor.
Șefii delegațiilor CGIL, CISL și UIL la adunarea CNEL au fost Luciano Lama, Franco Marini și Giorgio Benvenuto. CNEL a început de curând să dispară fără mari regrete. Să-i dăm măcar onorurile războiului pentru intuițiile sale pe un subiect atât de lacerant precum articolul 18. Se spune că pentru a ieși din conflictele ideologice sterile este nevoie de o nouă cultură a muncii, de o planificare mai amplă în o dimensiune europeană care prețuiește experiențele pozitive ale altor țări mari. Este o idee bună, acum să o punem în practică.
