Astăzi a fost celebrată înmormântarea unui mare Pontif: Benedict al XVI-lea, primul Papă din istoria milenară a Bisericii Catolice care a vrut să renunțe la misiunea de succesor a lui Petru, înainte de a fi chemat în „casa Tatălui”.
Benedict al XVI-lea și Ioan Paul al II-lea: învinșii și învingătorii
Spre deosebire de Ioan Paul al II-lea care a decis să poarte crucea chiar și în suferință și handicap, Papa Ratzinger și-a petrecut ultimii nouă ani ai vieții în rolul fără precedent de papă emerit, în retragere, în rugăciune și în tăcere. Dar a existat o diferență substanțială între cei doi Pontifici – care erau foarte uniți în viață. Papa polonez a intrat în istorie ca un învingător, ca trimis al Atotputernicului pentru a învinge Imperiul malefic și a restabili libertatea (chiar și pentru a mărturisi credința Părinților) milioanelor de oameni din Europa și din lume. Benedict al XVI-lea iese ca un ratat căruia îi sunt rezervate respectul și stima; dar moartea lui nu a ridicat valul de emoție care a însoțit ultima călătorie a papei Vojtyla în toată lumea.
Benedict al XVI-lea: Papa gardian al credinței intransigente împotriva relativismului
Josef Ratzinger a fost un învins care, de altfel, și-a aruncat armele, fără a-și garanta continuitatea în conducerea Bisericii care să fie în concordanță cu obiectivele pontificatului său: apărarea creștinismului in Europa. Ridicat pe tronul lui Petru, prin alegerea numelui cardinalul Ratzinger a dorit să-și sublinieze viziunea asupra Bisericii care nu ar fi putut supraviețui despărțită de rădăcinile ei din Vechiul Continent și de cultura sa, inclusiv Iluminismul.
San Benedetto este sfântul patron al Europei și le-a revenit benedictinilor să-i salveze pe clasicii acelei gândiri filozofice grecești care, încorporată în empirismul Imperiului Roman, s-a răspândit în întreaga lume. Ratzinger de mulți ani paznic al credintei înțelesese că efectele relativismului, alcătuit cu modernitatea, ar implica și Biserica, dacă nu ar fi rămas ancorată de cei care erau considerați valori nenegociabile.
Îmi amintesc o omilie importantă pe care cardinalul Ratzinger de atunci a rostit-o la deschiderea consistoriului chemat să aleagă succesorul Papei Ioan Paul al II-lea (Missa pro eligendo Romano Pontifice, în Bazilica Sf. Petru la 18 aprilie 2005). Acele considerații asupra Bisericii Catolice s-au dovedit a fi profetice și precursori a ceea ce avea să se întâmple în decurs de câțiva ani și cărora Ratzinger, devenit Benedict al XVI-lea, nu a putut să se opună.
„Câte mode de gândire...
''Câte vânturi de doctrină am cunoscut în ultimele decenii, câte curente ideologice, câte mode de gândire... Mica barcă a gândirii a multor creștini a fost adesea agitată de aceste valuri - aruncate de la o extremă la alta. : de la marxism la liberalism, până la libertinism; de la colectivism la individualism radical; de la ateism la un vag misticism religios; de la agnosticism la sincretism și așa mai departe. În fiecare zi – a denunțat Ratzinger – se nasc noi secte și se împlinește ceea ce spune Sfântul Pavel despre înșelăciunea oamenilor, despre viclenia care tinde să-i ducă în eroare (cf. Ef 4). A avea o credință clară, conform Crezului Bisericii, este adesea etichetat drept fundamentalism. In timp ce relativism, adică a se lăsa purtat „încoace și colo de orice vânt de doctrină”, pare a fi singura atitudine până în vremurile de astăzi. Este în curs de stabilire (aici este întrebarea centrală a declinului, ed) o dictatură a relativismuluisau care nu recunoaște nimic ca definitiv și care lasă „doar propriul ego și dorințele sale ca ultimă măsură”.
Benedict al XVI-lea: etica pentru a ghida comportamentul în viața de zi cu zi
A fost și este chiar așa. Eliberată de puterea temporală, autoritatea Bisericii se exprimă prin arătare o etică de urmat în comportamentele vieţii cotidiene. Pe muntele Sinai Domnul a vrut să-i dea lui Moise Tablele Legii, în care erau gravate regulile vieții de zi cu zi. Hristosul tradiției creștine nu este o Idee abstractă: el este Calea, Adevărul, Viața. Biserica pierdea Europa din punct de vedere etic și deci din funcția principală pe care era chemată să o exercite. După cum a spus Josef Ratzinger în omilia sa: relativismul pare a fi singura atitudine demnă de timpurile moderne.
Europa – leagănul civilizației iudeo-creștine – a descoperit în noul vițel de aur al „dreptismului” o altă etică „imorală”, deoarece are drept scop demolarea, în numele „noilor drepturi”, fiecare principiu al dreptului natural ( pe pe care se întemeiază doctrina Bisericii) până la consolidarea noilor doctrine în dreptul pozitiv, care nu se mai limitează la transferarea drepturilor naturale ale persoanelor în sistemele juridice, ci le creează lăsându-le „ca ultimă măsură pe sine și dorințele sale”.
Este cazul teoriilor despre identitatea de gen, al căsătoriilor între persoane de același sex, a ceea ce a devenit IVG în sine. Atunci, cum rămâne cu „viziunea asupra lumii” predominantă în Biserică? S-a remarcat de mai multe ori că Papei Francisc nu-i place să vorbească despre Europa nu doar ca fiind o entitate politică, ci și spirituală. Este suficient să urmărim traseul vizitelor apostolice ale lui Francisc și să le comparăm cu cele ale lui Benedict pentru a realiza că pentru prima Europa este marginală, în timp ce pentru a doua a reprezentat locul principal al Apostolatului. Și tocmai în Biserica Vechiului Continent se desfășoară „războiul civil” care are repercusiuni în toate direcțiile în care statele europene au dus creștinismul – adesea impus de-a lungul secolelor. La nivel doctrinar, Vaticanul este incapabil să se stabilească pe noi valori sau să le apere pe cele ale tradiției. Stai la jumătatea drumului. Și își ascunde incertitudinile invocând întărirea acțiunii pastorale: așa cum spunea Francisc, preoții sunt paznicii turmei și trebuie să aibă același miros ca și oile care le sunt încredințate. Regatul cardinal Carlo Caffarra a fost primul care a denunțat această teorie, când Papa Francisc își trăia încă luna de miere alături de credincioșii și de opinia publică mondială: „O Biserică cu puțină atenție la doctrină – a spus Caffarra – nu mai este pastorală, ci doar mai mult. ignorant."
Benedict al XVI-lea în apărarea valorilor creștine în Europa
Astăzi creștinii sunt persecutați în multe zone ale lumii, chiar acelea care Papa Francesco el preferă în apostolatul său de Pontif care – așa cum s-a prezentat el însuși în primul său discurs – a fost luat până la sfârșitul lumii. Dar în Europa – unde Biserica ar putea face uz de statul de drept și de posibilitatea de a influența politica – creștinii sunt lăsați singuri, principiile lor sunt interzise de dreptul pozitiv în numele unei idei de libertate care se limitează la arbitrar. Ar trebui să recitiți Discursul Papei Benedict al XVI-lea la Regensburg – la 12 septembrie 2006 – pentru a înțelege legătura strânsă dintre cultura occidentală și creștinism. „Apropierea interioară reciprocă amintită aici, care a avut loc între credința biblică și chestionarea pe plan filozofic a gândirii grecești, este un fapt de o importanță decisivă nu numai din punctul de vedere al istoriei religiilor, ci și din cel al istorie universală – fapt care ne obligă și astăzi. Având în vedere această întâlnire – a spus Sfântul Părinte – nu este de mirare că creștinismul, în ciuda originii sale și a unora dintre evoluțiile sale importante din Orient, și-a găsit în sfârșit amprenta decisivă din punct de vedere istoric în Europa. O putem exprima și invers: această întâlnire, la care se adaugă mai târziu moștenirea Romei, a creat Europa și rămâne temelia a ceea ce pe bună dreptate se poate numi Europa”.
Papa Benedict a susținut că creștinii trebuie să se resemneze să fie o minoritate. Dar această condiție nu a constituit o limită în gândirea sa, dacă comunitatea de credincioși ar fi rămas fidelă valorilor lor, ajungând la credință prin rațiune. Când, pentru o frază cuprinsă în discursul de la Regensburg, a fost atacat, jignit și amenințat de comunitățile islamice și de autoritățile țărilor teocratice, Benedict a trebuit să fie criticat și din interiorul Bisericii în numele, tocmai, a unui relativism pentru care credință devine o noapte în care toate vacile sunt negre și toate sunt puse la același nivel, chiar și cele care nu sunt născute din convingeri libere, ci sunt impuse prin lege de către autoritatea statului. Dar cea mai gravă insultă adusă Papei Ratzinger a venit dintr-un apel semnat de numeroși profesori de la Sapienza de a contesta invitația adresată acestuia de autoritățile academice de a ține o prelegere la acea Universitate. Sper că mulți dintre ei în toți acești ani s-au rușinat de acea semnătură storcată de un secularism bigot: Josef Ratzinger a fost înainte de toate un profesor, un coleg remarcabil al unei mari universități, „via Domnului”.
