Acțiune

Hammamet, un film ca acesta dar care redeschide dezbaterea despre Craxi

Filmul lui Gianni Amelio este o capodopera a machiajului, cu un Pierfrancesco Favino magistral. Mai dezamăgitoare este intriga, care nu face decât să retragă ultimele luni de viață ale liderului socialist dar redeschide dezbaterea despre rolul politic al lui Craxi și craxismul - TRAILER.

Hammamet, un film ca acesta dar care redeschide dezbaterea despre Craxi

Judecata autorului: 2/5

Ultimele luni din viața lui Bettino Craxi în Tunisia. Aceasta, în mai puțin de un rând, este povestea unui film, a unui bărbat, a unui lider politic, a unui bărbat condamnat la zece ani cu sentințe definitive pentru corupție și finanțare ilicită (prima referitoare la cazul ENI-Sai și al doilea pentru mita pentru metroul din Milano) care si-a incheiat zilele, tocmai ad Hammamet. Filmul este semnat de Giani Amelio care se poate lăuda, pentru această meserie, doar cu un element de valoare incontestabilă: o mare performanță actoricească de Pierfrancesco Favino. Gratie unui machiaj impecabil dar, cu atat mai mult unui studiu profund al posturii, privirilor si tonurilor vocale ale fostului lider al defunctului PSI, reuseste sa o faca absolut plauzibila. 

Pentru restul filmului nu mai este nimic altceva: toți ceilalți protagoniști se zvârliesc în spatele umbrei lui. Scenariul, versurile, sunt solilociuri mai mult sau mai puțin plauzibile ștampilate doar de amintirea celui care le-a raportat. Cinematografic vorbind, este plictisitor, pompos, sărac și lipsit de orice stimulent de a înțelege, de a aprofunda. Apoi putem vorbi despre un alt film propus de Amelio: ce vezi, ce auzi, dar și mai mult ce nu vezi și nu auzi. Vedem un Craxi nerăbdător și furios care incearca sa-si repete teza (toata lumea a stiut si toata lumea a luat mita) dar nu se vede Craxi cine isi recunoaste responsabilitatile, greselile si cei care i-au fost apropiati si complici.

Apare, pentru câteva secvențe, iubitul său beneficiar al atâtor donații în valoare de milioane, fără un cuvânt despre de ce și cum au apărut cadourile și de unde au venit toți acești bani. Nepotul poate fi văzut pe plajă reconstituind ceea ce s-a întâmplat la Sigonella (unde i-a pus pe carabinieri să intervină pentru a preveni extrădarea formal ilegitimă a răpitorilor lui Achille Lauro) dar nici un cuvânt despre prietenul și asociatul său Silvio Berlusconi nici pe Milano de la care a început și s-a consolidat conducerea sa politică. Acum, este bine să ținem cont de limitele evaluării critice a filmului care nu este și nu poate fi analiză istorică și politică. Este însă necesar să înțelegem bine sensul profund, spiritul narativ care se dorește a fi propus publicului din teatre.

Figura omului, pentru mulți oameni de stat modern, este controversată și încă stârnește dezbateri și poziții opuse până la a justifica din partea unora dorința de a opera un fel de „revizionism” al rolului și al figurii sale. Și tocmai în acest aspect iese cu mare forță ceea ce pare a fi sufletul acestui film: o încercare de a pune lucrurile în ordine, cel puțin din punct de vedere uman, a aspectelor proeminente ale personalității lui Craxi. Povestea, însă, nu este deloc neutră iar lectura „dură” a privirii ei cu nepotul ei nu este suficientă pentru a atenua ceea ce se află în spatele ei. Despre el se vorbesc și se văd multe în faza finală a vieții sale, dar întreaga lume pe care a generat-o, craxismul și tot ce a lăsat ca moștenire și care, în multe privințe, i-a supraviețuit, a dispărut. 

Chiar închiderea filmului se pretează să ofere aceeași latură deschisă de multe, prea multe, povești întunecate care pot fi spuse în jurul vieții lui Craxi. Povestea se încheie prin a deschide încă o cutie de mistere printre multele din această țară: o casetă video în care există lucruri pe care nimeni nu le-a mai auzit până acum și care i-ar putea face pe mulți, poate încă pe scenă, să petreacă nopți de coșmar. Este aceeași poveste a poșetei lui Aldo Moro care a dispărut în timpul răpirii și nu a găsit niciodată la fel de bine ca jurnalul roșu al lui Giovanni Falcone: fitiluri aprinse mereu îndreptate către cei care au fost complici sau complici în fapte și nelegiuiri care au însângerat istoria Republicii.  

Cinemaul este și asta, vă place sau nu, și este întotdeauna util să ne amintim, pentru a reîmprospăta amintirile care se ofilesc prea ușor. Ar putea fi definit și ca un film de gen „politic”, dar povestea se pretează bine pentru a fi interpretată, contextualizată... cu atât mai puțin pentru a fi manipulată. Hammamet, poate, nu realizează tocmai această operație, totuși lasă un gust vag și obscur. Dincolo de judecata cinematografică, efectul filmului va ajunge să redeschidă discuția despre rolul politic al lui Craxi și craxismo, sperăm laic, fără sfințiri sau demonizări.

cometariu