L-am cunoscut pe Giuseppe Turani în jurul anului 1965 la o întâlnire la Milano a noului partid născut din scindarea socialistă: PSIUP. El era un tânăr funcționar al federației din Pavia și eu, militant, al celei de la Brescia. Ajuns în politică din provincia provinciei: el din Pavia din Voghera, eu din Brescia din Valcamonica. Ajuns la acea alegere atras de magnetul a două figuri istorice ale socialismului italian. El din cel al lui Alcide Malagugini și, pentru mine, din tradiția socialismului montan al lui Guglielmo Ghislandi. Ambele cu un rucsac personal încărcat cu voința de a „înțelege mai întâi și apoi schimba lucrurile”.
De fapt, în acele ocazii milaneze chiar puțin pierdute în fața utopilor febrile ale lui Francesco Indovina sau a celor mai fascinante ale lui Cesare Musatti care, în acel sezon, reprezenta ghidul ideologic al tovarășilor milanezi. Un sezon scurt care ne-a ținut totuși departe de raidurile din ’68 și de degenerarea sa de gherilă.
A aterizat nu fără dificultate în jurnalism; eu după o naja alpină de 15 luni în Cadore la serviciu. Așa ne-am reîntâlnit, în 1971, când pe Espresso-ul de mărimea unei foi, semnătura lui devenise una dintre cele mai citite și articolele sale (strict de fapt) puteau fi citite dintr-o suflare ca un roman. Cartea sa „Razza Mistress”, scrisă împreună cu Eugenio Scalfari, a făcut istorie.
Turani a căutat în noul capitalism italian care a crescut la marginea triunghiului industrial istoric și ereditar sau a triunghiului statal extrem de puternic, semnul unei țări deschise gata pentru cea mai mare transformare socială din istoria sa: să permită inteligenței, talentelor, harnicia, economiile familiei pentru a se transforma în clasa conducătoare și ca protagoniști economici.
I-am semnalat Brescia oțelului, încă clandestină birourilor de studii, dar puternică și consolidată pe piața liberă europeană, creată și dorită de CECO, Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului de fapt coloana vertebrală a Europei politice. Astfel s-a născut pagina de Espresso care l-a adus în prim-plan pe Luigi Lucchini pe omul „porumbelului norocului, cel care trece peste capul fiecăruia dintre noi la fiecare cinci ani. Trebuie doar să știi cum să-l înțelegi”.
Din acel sezon s-a născut o prietenie cu mine și cu Luigi Lucchini care a durat mulți, mulți, ani. Așa se explică vizitele aproape lunare la redacția Scrisorii Economice din Piazzetta Morandi: unul dintre eforturile preferate ale lui Turani. Vizita a fost urmată de micul dejun la o Cesarina de la Rotisserie. De ani, mulți ani…
Discuțiile cu Luigi Lucchini au fost mai puțin dese, dar lungi, detaliate, precise. Turani a folosit acele întâlniri pentru a scrie piese chibzuite, aprofundate, fără euforia unui titlu sau a unui scoop. Lui Luigi Lucchini îl plăcea pentru această rezervă inteligentă. Pentru mine Turani a fost o sursă de sfaturi, indicații și avertismente care mi-au facilitat tranzițiile profesionale, inclusiv cele mai delicate ale perioadei în Confindustria. Mi-am putut aminti atât de multe episoade. Mă mărginesc la cel mai trist și unde prietenia mea l-a susținut pe prietenul descurajat și speriat de furia investigativă a lui Mani Pulite. Totul va dispărea apoi într-un balon de săpun.
Acel sezon și-a pus amprenta asupra caracterului său pentru că măsura prieteniile, cunoștințele, relațiile profesionale. Un semn întrerupt de boala care l-a prins pe dealurile Piacenza într-o zi cu zăpadă.
Băiat bun! O amintire bine scrisă, pentru că stiloul s-a inspirat din inteligență, memorie și suflet