Referințele la situația economică actuală au o analogie singulară cu considerentele de la care a pornit în 1962 Nota suplimentară pe care tatăl meu a redactat-o ca ministru al bugetului Guvernului Fanfani care a deschis calea formării primului guvern organic de centru-stânga.
„Economia italiană – se citi la începutul acelui document – a fost caracterizată, chiar și în 1961, de persistența o rată de creștere foarte mare, cu o rată chiar mai mare decât în anii precedenți.” Și totuși – a adăugat el – „capacitatea considerabilă de creștere demonstrată de economia italiană nu ne permite să înfățișăm dezvoltarea noastră economică ulterioară ca o mișcare automată destinată să continue, fără repercusiuni care ar putea pune în pericol și unele rezultate obținute recent. Politica economică trebuie deci să se ocupe de pregătirea tuturor acestor mijloace a stabilizează procesul de dezvoltare. "
În acest scop – se spunea Nota – erau indispensabili procese profunde de transformare productivă pentru a crea noi ordine de comoditate pentru investițiile private și toate acestea trebuiau însoțite de o creștere a disponibilității bunurilor publice și a serviciilor colective, care fuseseră foarte rare până atunci. În acest context, a fost vorba și de a împinge spre o reechilibrare între zonele mai avansate și zonele deprimate ale țării noastre. Alternativa la această politică conștientă a fost să te încredințezi pieței, știind totuși – se arată în Nota – că contradicțiile nerezolvate vor bloca în curând acel proces de dezvoltare.
În realitate asta s-a întâmplat din anii ’XNUMX încoace, tocmai pentru că atunci nu era posibil, și de atunci nu a fost posibil să se creeze condițiile care să stabilească acel proces de dezvoltare.
Acesta nu este locul în care să ne oprim asupra cauzelor acelui eșec. Ceea ce vreau să subliniez este că situația de astăzi are o analogie puternică cu acel moment. Astăzi traversăm o fază de redresare economică care a fost în multe privințe neașteptată. Este o situație complet nouă în comparație cu trecutul recent și mai puțin recent. Criticii subliniază că aceasta este doar o revenire față de nivelul veniturilor din 2019 și că venitul nostru pe cap de locuitor este încă sub nivelul din 2007. Este corect, dar observ că și în anii 50 au început să se redreseze nivelurile activității productive din anii 1938-39. . Continuitatea acelui ritm de dezvoltare dincolo de nivelurile de dinainte de război a fost miracolul economic.
Problema de azi este exact aceeași ca și atunci: trebuie să dăm refacerii putere și continuitate în timp. În acest scop, este necesar să se înființeze și să conducă pentru timpul necesar o politică economică capabilă să asigure aceste rezultate. Ei servesc investitii in infrastructura. Ei servesc investiţii în furnizarea de bunuri colective, grădinițe, școli, universități, asistență medicală și, în același timp, trebuie să trecem la transformarea ecologică și informațională a sistemului de producţie public şi privat. Pentru a face toate acestea trebuie să mobilizăm investitii publice cu mult peste nivelurile din ultimii ani, dar este necesar să se asigure că acestea sunt însoțite de investiții private, o cantitate considerabilă de investiții private cu capital italian și străin.
Pentru componenta publică, o parte din mijloace pot veni din Europa cu Next Generation EU, dar pentru a le asigura trebuie să efectuează reformele și implementează proiectele în termen. Alături de fondurile europene, vor fi necesare fonduri recuperate de la bugetul de stat, dar acest lucru necesită o mare severitate în cheltuielile curente; este nevoie de o austeritate în cheltuieli în bugetul din acest an și în următorii fără de care proiectul devine nesustenabil. În cele din urmă servesc investiții ale companiilor private italiene și străine. Trebuie să știm că acestea pot fi rechemate, dar pentru aceasta este esențial un cadru politic stabil, de încredere și durabil.
Iată de ce are nevoie Italia astăzi: acestea nu sunt lucruri unice de asigurat: avem nevoie de continuitate politică și economică pentru timpul necesar, care nu se măsoară în zile sau luni, ci în ani. Ne aflăm așadar într-un moment de cotitură al istoriei noastre în multe privințe similar cu cel din 1962. La acea vreme clasa conducătoare a dat faliment, dar noi aveam marje acumulate. În special, nu am avut o problemă cu datoria publică, deoarece inflația din timpul războiului o stersese. Astăzi nu avem marje: datoria publică, care atunci nu conta, cântărește foarte mult astăzi și poate sufoca oricând recuperarea.
Cui să încredințeze aceste sarcini pe care dacă nu vrem să le definim enorme trebuie măcar să le numim foarte solicitante? În iunie 1944, călătorind cu vaporul în Statele Unite, unde urma să aibă loc conferința de la Bretton Woods, John Maynard Keynes a citit o carte recent lansată de Friedrich von Hayek, Drumul spre sclavie, manifestul individualismului liberal care a văzut și vede riscul pierderii libertății în creșterea sectorului public. A fost într-un fel răspunsul polemic la Teoria generala, care furnizase în schimb justificarea teoretică a intervenției publice.
Reacția lui Keynes la citirea cărții a fost surprinzătoare. Nu s-a certat cu Hayek. I-a scris o scrisoare în care spunea că este total de acord cu el; dimpotrivă, a spus că a fost mișcat când a citit cartea. Totuși, el a adăugat că, așa cum a recunoscut însuși Hayek, există lucruri precum justiția sau apărarea pe care statul trebuie să le facă. Problema nu putea fi deci rezolvată în abstract, ci în situațiile și nevoile concrete ale vremii. Eu – scria Keynes – cred că statul are sarcini absolut relevante de îndeplinit și trebuie să facă mult mai mult decât are astăzi, dar garanția libertății este să încredințeze această sarcină cuiva care are un simț clar al necesității dar și al pericolele acestui cadru. Intervenție publică necesară, dar rigoare în examinarea cheltuielilor: capacitatea de a distinge – am spune astăzi – între datoria bună și datoria neperformantă.
Domnule Președinte al Republicii, domnule prim-ministru, Italia se confruntă cu o redresare economică viguroasă pentru prima dată după lunile angoase ale Covid și după ani de creștere slăbită. S-ar putea să ai speranța reia o cale de dezvoltare economică și socială care a fost întreruptă de prea mult timp și a căror întrerupere a mărit sărăcia și inegalitățile și a alimentat o stare de rău social și politică gravă. Se pot îndeplini astăzi acele condiții care, pe de altă parte, nu s-au concretizat în 1962? La sfârșitul acestei zile, permiteți-mi să urez nouă tuturor, dar mai ales Italiei, ca arhitecților acestei stări, arhitecților acestui punct de cotitură, să li se acorde tot timpul necesar pentru a se asigura că această recuperare este într-adevăr, nu o flacără trecătoare, dar posibilul început al unui al doilea miracol economic în țară.
