Acesta este un auto-raport. Acum câteva zile am participat la o întâlnire la Fundația Ugo la Malfa (cunoscută subversivă a secolului trecut). Aproximativ o sută de oameni se adunaseră într-o încăpere mică pentru a discuta despre cartea lui Siegmund Ginzberg Sindromul 1933 (Feltrinelli), care scoate în evidență analogii și asonanțe cu ceea ce se spunea atunci în Germania în ajunul ascensiunii lui Hitler la putere și ceea ce se spune astăzi, în baruri, în ziare, la televizor și chiar în Parlament. Întrucât poliția se grăbește să îndepărteze bannere care exprimă opinii care sunt în conflict cu cele ale ministrului de interne „căpitan”, poate chiar să considere astfel de adunări drept „adunări sedițioase” și să înceapă să trimită participanții.
Glume, dar nu prea mult. Cartea lui Ginzberg nu este un rechizitoriu explicit. El nu spune deschis că național-populiștii de astăzi riscă să repete aceleași tragedii făcute de naziști și fasciști. Istoria se repetă, dar niciodată exact în același mod. Ceea ce ne vine din trecut este un ecou mai mult sau mai puțin clar care ne poate ghida în decriptarea evenimentelor de astăzi.. Adesea auzim sau vedem lucruri pe care le-am văzut deja sau am citit despre care s-au întâmplat într-un mod similar în trecut. Dar când sentimentul de déjà-vu este frecvent, atunci nu este doar o asonanță episodică. Mediul social, cultural și politic este cel care pare să retragă vechile căi și riscă să cadă înapoi în aceleași greșeli tragice..
Ginzberg caută intenționat analogii între acești ani și situația actuală din Italia. A lui nu este atât o carte de istorie, chiar dacă nimic nu este forțat, iar toate faptele spuse au fost riguros constatate prin compararea diferitelor surse. Nici nu este o carte deschis politică: nu există nicio propunere explicită de a evita ce e mai rău. Este o carte care te invită la reflectare. Printr-o serie înfiorătoare de episoade în care iese în evidență orbirea și lenea bărbaților vremii, cititorul este condus să se gândească: cum au fost strămoșii mei atât de proști? Dar este o întrebare pe care mulți ar trebui să și-o pună și astăzi. Nu subestimăm oare numeroasele semne care indică o degenerare a politicii și a culturii sociale și la care, prin urmare, nu răspundem cu determinarea necesară?
Ca atunci chiar și populiștii și naționaliștii noștri moderni au un set de chei retorice pe care le lovesc obsesiv. Primul este căutarea dușmanului exterior, țapul ispășitor, pe cine să învinuim responsabilitatea pentru situația noastră nefericită. Acesta variază de la imigrant care exploatează oamenii deja suferinzi retea internationala de finantare susținută de organizații supranaționale (azi birocrații din Bruxelles) sugându-i sângele. „În primul rând italienii” care în anii trecuți au fost trădați și abandonați de politicieni care se ocupau doar de treburile lor. Ca să nu mai vorbim de intelectuali, din profesori, care nu a vrut să spună oamenilor adevărul. Acum aceste noi partide promit totul tuturor (și în secolul trecut era la fel) spunând clar că voia să facă voia poporului. Un popor care pentru Salvini este format din 60 de milioane dintre copiii săi! Un popor fricos căruia propovăduitorii urii îi propun schimbul dintre mai multă securitate și mai puțină libertate. Atunci securitatea și recucerirea suveranității depline vor avea și un cost economic, atât de mult încât miniștrii noștri vorbesc din ce în ce mai mult, cu ochi nerăbdători, despre mare bogăție privată a italienilor care trebuie mobilizată pentru investițiile publice necesare.
Sindromul este acel ansamblu de simptome și semnale care în medicină dau indicații decisive asupra bolii. Am acumulat un număr destul de mare de ele în ultimii ani. Doar că mulți nu vor să-i vadă, alții cred că sunt exagerări de campanie electorală, dar că o dată la guvernare și noii revoluționari vor fi mai realiști. Este posibil să se întâmple asta? Istoria, din câte poate învăța, spune că aceasta este o speranță falsă.
Când un guvern se califică drept guvern al poporului împotriva celor din trecut care fuseseră în slujba speculatorilor și a Europei băncilor, ar trebui să se aprindă o alertă roșie în noi toți. La urma urmei, cine poate merge împotriva voinței întregului popor interpretat de marele părinte al tuturor? Doar un nebun sau un criminal. Deci este rapid transformă adversarii în trădători, și îi acuză că au boicotat „voința populară”.
Cel mai rău nu este evident, dar pentru a-l evita va trebui să reacționăm la timp. u
