Scăderea producției industriale italiene este doar parțial atribuită recesiunii actuale din Europa. În mare măsură, se datorează unor motive interne, atât structurale, cât și politice, și tocmai pe aceste cauze ar trebui să încercăm să intervenim pentru a inversa tendința actuală. Aceste cauze sunt, în principal: 1) reducerea drastică a numărului de companii mari și, în consecință, lipsa unor „motori” adecvați în unele sectoare cheie ale industriei naționale, cum ar fi, de exemplu, telecomunicațiile, tehnologia informației, chimia, autovehiculele etc.; 2) „singuratatea” întreprinderilor mijlocii când trebuie să realizeze schimbarea generațională și să se internaționalizeze; 3) lipsa suportului adecvat din partea sistemului de creditare care, în anumite cazuri, capătă caracterul unui adevărat blocaj și, nu în ultimul rând; 4) povara nesustenabilă a impozitelor și contribuțiilor.
Fiecare dintre aceste probleme este o consecință a alegerilor politice greșite, precum și a incapacitatea de a implementa reformele. Se aplică tuturor cazul privatizării Telecom. Dacă ar fi fost într-adevăr „privatizat”, și nu „piratat” în schimb (adică sărăcită de resurse și îndatorată), Telecom ar fi putut crea bandă largă mult mai devreme fără a fi nevoie să recurgem, așa cum suntem nevoiți să facem astăzi, la fondurile Cd.P. Scăderea producției industriale poate fi deci văzută și ca consecința eșecului implementării reformelor economice, sociale și instituționale care sunt esențiale pentru creștere.
S-ar putea spune că, într-un fel, este „reprezentarea matematică” a eșecului politic al celei de-a doua republici. Nodul de dezlegat este deci cel al reformelor. În Italia există un formidabil bloc social și politic conservator, complet transversal, care include o mare parte a Sindicatelor și Asociațiilor de Afaceri și care unește forțele de stânga și dreapta precum și castele și corporațiile de toate felurile și tipurile. Un bloc care a împiedicat până acum reforma școlilor, universităților și cercetării. Acest lucru a împiedicat reforma pieței muncii și a relațiilor industriale a tencuit țara prin limitarea mobilității și deprimarea creativității. Un bloc conservator a cărui capacitate extraordinară de a rezista schimbării se află la originea celei mai dramatice probleme a Italiei: colapsul productivității.
Productivitatea este rezultatul unui efort sinergic între companii, școli, universități, centre de cercetare, instituții și stat.. Este principalul indicator nu numai al dinamismului sectorului economic și industrial, ci și al capacității de inovare a societății în ansamblu. Prin urmare, căderea sa ne oferă măsura exactă a gravității crizei pe care o trăim. Creșterea productivității este singura pârghie pe care o putem folosi pentru a reveni pe drumul cel bun și a ne repoziționa pe piața mondială și în diviziunea internațională a muncii, dar asta astăzi necesită reforme mult mai mult decât investiții. Ce putem face în mod rezonabil? Trebuie să înmulțim în toate domeniile efortul de reformă despre care guvernul Monti a dat câteva dovezi inițiale.
Pe piața muncii și în sistemul de relații industriale trebuie să ne îndreptăm decisiv către co-management. În școli și universități trebuie să afirmăm principiul meritului (pentru studenți) și pe cel al calității (pentru profesori). În cercetare, trebuie să consolidăm legăturile dintre universități și centrele de cercetare cu afaceri, în timp ce trebuie să cerem sistemului bancar să revină la funcția sa, care este de a sprijini eforturile de producție și investiții ale afacerilor. Vor trebui făcute reforme și în Administrația Publică. Revizuirea cheltuielilor are sens doar dacă este concepută ca o pârghie de restructurare a mecanismului public. Adică dacă promovează un nou model de birocrație și de stat și, mai ales, un nou model de bunăstare. Dacă s-ar limita la tăierea aici și ar fi de puțin folos.
În cele din urmă, trebuie să implementăm o politică industrială eficientă. Fără intervenții aleatorii, desigur, dar sprijin puternic pentru inovare și internaționalizare. Nu o mie de proiecte, ci câteva proiecte speciale vizate, cum ar fi transportul în bandă largă sau feroviar. Pe lângă aceasta, o declarație este indispensabilă angajamentul de a consolida (puținele) companii mari ale noastre și să nu repete greșelile trecutului. Nu a fost doar afacerea Telecom. Mai era și cel al Parmalatului, care ar fi putut foarte bine să rămână italian, și mai era și BNL. Apărarea nucleului strategic al sistemului național de producție nu este „statism”, ci politică industrială. Astăzi, alături de Eni, Enel (exemple virtuoase de relații cu persoane private) avem doar Finmeccanica care reprezintă cel mai important agregat tehnologic din țara noastră. Dacă, din orice motiv, acesta ar fi demontat sau slăbit serios, pagubele aduse țării ar fi enorme. Prin urmare, sunt necesare reforme economice și sociale pentru a reveni pe drumul cel bun și pentru a recupera productivitatea. Dar economia și industria au nevoie și de reforme instituționale. De fapt, cei care nu mai rezistă sunt arhitravele sistemului nostru instituțional. Putem merge spre semiprezidenţialism sau spre cancelarie, dar un lucru este cert: fără o schimbare majoră, comparabilă cu cea realizată după război, va fi foarte greu pentru Italia şi industria ei să evite declinul.
