Este o știre de acum câteva zile că asociația de utilități municipale și cele ale distribuitorilor de gaze au depus o plângere la MISE (Ministerul Dezvoltării Economice) cu privire la conținutul licitației publicate de municipiul Udine pentru atribuirea de distributia de gaze (afacere care pentru toata tara ajunge la aproximativ 4 miliarde de euro). Știri deloc demne de reținut, dacă nu pentru că sunt ultimul episod al unei povești nesfârșite, cea a curselor cu gaze, studiu de caz exemplar cu privire la funcționarea mașinii noastre publice.
Era anul două mii și, cu ocazia transpunerii unei directive comunitare, guvernul (ministrul competent la acea vreme era Enrico Letta) a pus bazele atribuirii serviciului de distribuție printr-o licitație. Legea, care prevedea o perioadă de tranziție de cinci ani, astfel încât să se apropie de expirarea multor concesiuni, a introdus o discontinuitate puternică față de regimul în vigoare atunci bazat pe alegeri deplin discreționare ale entităților (municipiilor) care acordă.
Totuși, organizarea a până la 5200 de licitații (au fost aproximativ multe concesii la sfârșitul mileniului trecut) a însemnat să arunci inima dincolo de orice obstacol posibil. După șapte, legiuitorul, nu tocmai reactiv, și-a dat seama că 5200 de licitații sunt prea multe și, în numele eficienței și reducerii costurilor, a stabilit ca concursul să se desfășoare prin gruparea mai multor municipii („zonele”). Dar cât de mari sunt aceste lunete? Găsirea unei dimensiuni optime a teritoriilor de deservit este, din punct de vedere al analizei economice aplicate, o sarcină care nu este simplă.
Se pare că există economii de scară, dar pentru companii destul de mici. În mintea Regulatorului – care a privit spre Europa, unde, cu excepția Germaniei, sunt puțini operatori – a fost ideea că sectorul ar trebui să se concentreze. Așadar, în 2011, după câteva bătăi de cap cu Conferința Unificată, au fost definite 177 de zone, un număr încă foarte mare, pentru a fi scoase la licitație pentru grupări succesive.
A apărut atunci o altă problemă importantă: definirea valorilor de rambursare care să fie recunoscute acelor manageri care pierduseră licitația înainte de expirarea inițială a concesiunii, cu riscul unei creșteri a costurilor pentru consumator. Autoritatea de reglementare, cu unele intervenții, a reușit să atenueze amploarea acestei rambursări. Totul a durat mai mult (ultimul decret ministerial a apărut în iulie anul trecut, când urma să înceapă licitațiile…).
Povestea lungă (sunt 8 prevederi legale, 8 decrete ministeriale, 10 rezoluții ale Autorității de Reglementare și, în acest moment, nici măcar o licitație) a costat mult în ceea ce privește timpul funcționarilor publici și onorariile avocaților (mulți de fapt contestații), fără niciun beneficiu pentru consumatori, cu până la 4 amânări de termene (în 2011 se aștepta încheierea licitațiilor până în 2013; dacă am fi început în iulie, am fi ajuns la sfârșitul anului 2018) și cu investiții la un impas.
După un val inițial de concentrări (cei 770 de distribuitori de la sfârșitul anilor 200 s-au redus la aproximativ 30), sectorul a stagnat și din cauza rezistenței politicienilor locali care nu au văzut (și nu văd) niciun beneficiu din vânzare ( entităţile publice deţin circa XNUMX% din capitalul sectorului) iar ANCI încearcă în mod repetat să introducă amendamente care amână şi mai mult termenele. Dar chiar și micii distribuitori independenți se tem să piardă licitațiile și vâslesc împotriva ei.
Unele avizuri încep acum să fie publicate, dar semnele (vezi cazul Udine) și pasiunea pentru contestații care distinge arena noastră de reglementare nu dau speranță că procesul se va finaliza în cele 42 de luni prevăzute. Să zicem că nimeni nu vrea concurență în servicii.
În acest moment, ar putea fi evaluate niște simplificări curajoase (de exemplu, reducerea drastică a numărului de zone la 20 de regiuni, cu plafoane la cotele de piață naționale), altfel chiar și tânărul nostru premier ar putea deveni gri înainte de încheierea licitațiilor și a tuturor litigiilor. rezolvat.
