Jacques Chirac, președinte al Republicii Franceze pentru două mandate și lider istoric al RPR (partidul republican de centru-dreapta), precum și protagonist al scenei politice transalpine de peste 86 de ani, timp în care a fost și prim-ministru sub conducerea președinția lui Giscard D'Estaing și primar al Parisului timp de aproape 40 de ani, din 20 până în 1977, când a fost ales pentru prima dată la Elysée. Chirac și-a îndeplinit visul carierei pe 7 mai 1995, devenind al 62-lea președinte al Republicii la vârsta de 22 de ani, după ce a eșuat în 1981, când l-a provocat pe François Mitterrand (mai târziu câștigător tot în 1988) terminând însă pe locul trei în primul tur, cu doar 17,9% din voturi.
de Mitterrand a devenit însă prim-ministru, din 1986 până în 1988, în timpul celebrului guvern de „coabitare”. Chirac s-a descurcat mult mai bine tocmai în 95, când l-a învins în tur cu 52,6% din voturi pe socialistul Lionel Jospin. Jospin va deveni la rândul său prim-ministru în timpul unei președinții de semn opus, când în 1997 Chirac a dizolvat Camerele dând viață unei noi „coabitări”. În acel guvern intră și tânărul Nicolas Sarkozy, care îi va succeda lui Chirac în 2007, deschizând totuși – pe fondul eșecurilor politice și scandalurilor judiciare – faza de scădere a mișcării republicane.
Chirac a candidat din nou la președinte în 2002 și a fost reales (acela a fost primul mandat nu mai dura șapte ani, ci cinci ani, prin urmare liderul RPR a stat la Elysée timp de 12 ani și nu 14 ca predecesorul său Mitterrand), dar de data aceasta buletinul de vot nu a venit împotriva lui Jospin, ci împotriva liderului Frontului Național Jean-Marie Le Pen, a cărui fiică Marine a luat ștafeta în ultimii ani. Din acest motiv, adică pentru a evita o deriva extremistă, alegerea lui de data aceasta a fost de fapt un plebiscit: Chirac a triumfat cu peste 82% și a inaugurat un al doilea și ultim mandat care avea trei priorități clare.
Pentru a le reaminti este Le Monde într-un editorial care admite asta siguranța rutieră, lupta împotriva cancerului și protecția dizabilităților au fost obiectiv trei succese ale epocii Chirac. Înăsprirea regulilor de circulație a dus la o scădere cu 43% a numărului de victime în timpul mandatului său prezidențial, în timp ce în lupta împotriva cancerului Chirac a investit câteva miliarde de euro în instituții de prevenire și spitalizare, semnând tot în 2006 legea care interzicea fumatul în spațiile publice. În schimb, marea lege a accesibilității datează din 2005, considerată un punct de cotitură în modernizarea țării.
Președinte iubit discret de francezi, este amintit și pentru sărbătoarea sa cu ocazia triumfului naționalei de fotbal a Franței, în Cupa Mondială organizată pe teren propriu și câștigată pentru prima dată în 1998. O imagine care a marcat o epocă , comparabil custrigătul mondial al nostru Sandro Pertini în Spania '82. Cu toate acestea, Chirac nici el nu a omis să fie copleșit de scandalurile judiciare, care i-a subminat imaginea la finalul experienței sale la Elysée: la 15 decembrie 2011, instanța de la Paris i-a condamnat o pedeapsă de doi ani de închisoare, cu beneficiul de probațiune, pentru săvârșirea infracțiunilor de deturnare de fonduri afaceri publice, abuz de putere, interes privat în actele oficiale și infracțiunea de imixtiune. Deja încercat de probleme de sănătate, Chirac a decis să nu facă nici măcar recurs.
„În ciuda numeroaselor diferențe – își amintește el Marine Le Pen aducându-i un omagiu lui Chirac pe Twitter – merită credit pentru că a fost președintele care a rezistat nebuniei războiului din Irak”. „El a iubit Franța mai mult decât au făcut-o alții ulterior”, recunoaște chiar și inamicul istoric Jean-Luc Melenchon, lider al partidului de extrema stângă France Insoumise.
