La Criza ruso-ucraineană de sfârşitul iernii-începutul primăverii 2014 a adus din nou în prim-plan problematica securitatea aprovizionării cu gaze. Având în vedere că riscul de a fi nevoiți să raționeze aprovizionarea consumatorilor italieni nu a apărut deoarece criza a izbucnit spre sfârșitul unei ierni foarte blânde și stocurile de gaze erau încă la un nivel bun, criza care a apărut necesită încă o anumită reflecție.
Fără îndoială, nivelul potrivit la care trebuie plasată subiectul este nivelul comunității: securitatea aprovizionării cu energie poate fi de fapt abordată în mod adecvat doar dacă logica adesea oportunistă a statelor individuale este înlocuită cu o abordare care vede Europa creați „masă critică” pentru a dizolva un joc cu valori economice și geopolitice extrem de relevante și complexe într-o viziune organică și de ansamblu. Tocmai din acest motiv, și în așteptarea condițiilor necesare pentru ca acest „salt calitativ” să se maturizeze – sperăm pe termen scurt – poate fi util să ne gândim la câteva reguli și metode care să permită țării noastre să înceapă în direcția bună.
În acest sens, poate fi util să plecăm de la regulile pe care Uniunea Europeană și le-a dat până acum pentru a garanta continuitatea alimentării cu gaze. După cum se știe, Regulamentul nr. 994/2010 al UE se concentrează pe două instrumente: capacitatea infrastructurii și regulile de aprovizionare. În ceea ce privește infrastructura, Regulamentul impune ca regula „N-3” să fie respectată până la 2014 decembrie 1, adică trebuie să poată satisface cererea totală de gaze „într-o zi cu cerere deosebit de mare”, chiar dacă este întreruptă. fluxul de gaze din infrastructura majoră. Un corolar al acestei prevederi este obligația operatorilor de rețele de transport de a face posibilă fluxul bidirecțional pe rețelele interne transfrontaliere până la 3 decembrie 2013 (pentru a facilita și asistența reciprocă). În ceea ce privește furnizarea, companiile de gaze sunt obligate să garanteze alimentarea clienților protejați și în următoarele trei cazuri: a) pe o perioadă de șapte zile în caz de frig extrem; b) pentru cel puțin treizeci de zile de cerere foarte mare; c) pe o perioadă de treizeci de zile în cazul întreruperii infrastructurii principale.Există cel puțin două probleme ridicate de aceste prevederi.
În primul rând, conform Regulamentului, securitatea aprovizionării se referă doar la i "clienti protejati" care sunt „utilizatori casnici conectați la o rețea de distribuție” la care statele membre pot adăuga întreprinderi mici și mijlocii și entități care prestează servicii esențiale (pentru cel mult 20% din consumul total). În Italia „clienții vulnerabili” au fost definiți ca fiind protejați, adică toți clienții civili inclusiv cei care desfășoară activități de serviciu public și/sau de asistență și clienții nerezidențiali cu un consum mai mic de 50.000 de metri cubi pe an. Consumul acestor clienți nu depășește jumătate din consumul total al Italiei, prin urmare doar o parte din consum este „protejat”. Dar ceea ce este cel mai îngrijorător este că în Italia o parte substanțială a gazului (aproximativ 1/3) este utilizată de sectorul electric, unde ciclurile combinate pe gaz sunt stăpâne și posibila alegere între „a rămâne în frig sau a sta în întuneric. „Nici nu este imaginabil.
În al doilea rând, prioritatea pentru asigurarea securității aprovizionărilor pare să fie acordată prezența infrastructurii deoarece se presupune că lipsa gazului nu poate fi decât temporară. Această preferință este în concordanță cu setarea Commissione care crede cu tărie în virtuţile pieţei de a scădea preţurile şi de a rezolva problema ofertei. Nu există altă modalitate de a explica aversiunea și critica față de contractele pe termen lung considerate ca restrictive ale concurenței. Problema este că infrastructura nu este suficientă pentru a umple conductele sau regazificatoarele de gaz în caz de criză. Un cont este o defecțiune într-o conductă care poate fi reparată într-o perioadă limitată de timp, un cont este o întrerupere din cauza unei crize pe termen nedeterminat. În condițiile de astăzi și în viitorul apropiat este destul de iluzoriu să credem că Spot GNL ar putea înlocui definitiv o posibilă lipsă de aprovizionare a unei conducte mari, de exemplu, cea care traversează Ucraina și ajunge în Slovacia. Și chiar dacă ai o conductă parțial goală nu garantează că oricine se află de cealaltă parte a conductei poate și o va umple rapid.
Pe scurt, este vorba de a nu uita vechile principii care sugerau că pentru a crește securitatea aprovizionării trebuie diversifica sursele energie si zonele de aprovizionare. În acest moment se pune problema: cine decide diversificarea? Cu greu piața, deoarece piața vizează soluția cea mai puțin costisitoare cu o perspectivă pe termen scurt și cu siguranță nu oferă asigurări dacă asigurații nu sunt dispuși să plătească pentru aceasta (ipoteză cu atât mai realistă cu cât securitatea este un bun public). care împinge pe toată lumea la o atitudine de free riders). Există așadar loc pentru o reflecție atentă pentru a vedea dacă intervenția publică imaginată până acum este suficientă.
Luați în considerare cazul Italiei. Situația infrastructurii pare nu numai liniștitoare (capacitatea de import este mult mai mare decât consumul nostru și dacă adăugăm capacității de stocare și producție internă la capacitatea de import putem acoperi cu ușurință vârful de cerere), ci și echilibrată. Cele două rute principale de aprovizionare sunt aceleași (din Rusia prin Tarvisio și din Algeria prin Mazzara del Vallo); celelalte două conducte (din Libia și Europa de Nord) au o capacitate totală aproximativ echivalentă cu cele din Rusia și Algeria. La toate acestea trebuie adăugate cele trei terminale de regazificare care sporesc și mai mult diversificarea. Totuși, dacă ne uităm la tendința importurilor, situația se schimbă pentru că a avut loc o schimbare bruscă în 2013. Multă vreme, importurile din Rusia și Algeria au fost echilibrate și egale cu aproximativ 1/3 din total, dar în 2013 importurile din Algeria s-a înjumătățit față de 2010 și cea din Rusia a crescut cu aproape 1/3. Acest lucru s-a datorat renegocierii contractelor existente ToP (take-or-pay), privite prost atât de Bruxelles, cât și de Roma.
Era atât de posibil pentru Eni (dar și pentru Enel ed Edison) reduce puternic importurile din Algeria, probabil facilitată și de dificultățile țării respective în menținerea nivelului exporturilor (exportul total de gaze algerian este în scădere de câțiva ani). Pe de altă parte însă, renegocierea simultană a contractelor cu Gazprom a fost probabil facilitată de retragerea unor cantități mai mari, așa cum au cerut rușii și această retragere mai mare a făcut posibilă reducerea. În orice caz, Eni a avut un interes în creșterea propriei sale importuri de la Gazprom de a reabsorbi cel puțin parțial cantitățile minime contractuale neîncasate în ultimii patru ani (datoria anterioară a scăzut de la 2.367 31 milioane EUR la 2012 decembrie 1.892 la 31 2013 milioane EUR la XNUMX decembrie XNUMX).
Deci era acolo logica comerciala, mult dorit să reducă preţurile, să se asigure că în 2013, jumătate din gazul importat în Italia a venit din Rusia. E în primele două luni ale anului 2014 tendința a continuat să crească (57/% din importurile de gaze în ianuarie și februarie au venit din Tarvisio). Toate acestea sunt rezonabile? Din punct de vedere al securității aprovizionărilor nu ar apărea. Din punct de vedere politic general cu atât mai puțin. Ce capacitate de rezistență am putea oferi în cazul unei crize politice de durată în relațiile cu Rusia? Așa că poate e timpul să ne gândim nu doar planuri de urgență pentru situații limitate în timp, dar și măsuri care pot răspunde oricăror crize politice nefericite de durată. pune a plafonul cotei de importuri maxime dintr-o țară ar avea un „cost de asigurare” probabil limitat și, în loc să slăbească, ar ajuta importatorii atât în renegocierea contractelor de tip take-or-pay existente, cât și în definirea propriilor decizii viitoare de import. Din acest motiv se sugerează ca Guvernul, prin sesizarea Parlamentului, mai bine precizati limitele pentru autorizatiile de import de gaze deja prevazute de Decretul legislativ 164/2000.
Atasamente: Imports-Gas-DEF (3).pdf
