Nu este o coincidență. Printre marile schimbări înregistrate în Italia în primul deceniu al monedei unice se numără și creșterea pe verticală a imigrației. Odată cu moneda euro, globalizarea și noua diviziune internațională a muncii care s-a consacrat odată cu intrarea Chinei în OMC, Italia a devenit un pol de atracție pentru curentele substanțiale de migrație, schimbând o istorie veche de secole, caracterizată de un cu totul alt semn. Ultimii cinci ani de criză și recesiune au contribuit și mai mult la modelarea acestei noi relații care vede imigrația în centrul scenariului complex de internaționalizare a economiei italiene. Un scenariu în care provocarea integrării economice și sociale a imigranților este o condiție necesară pentru un proces de redresare.
În ţara noastră în 2001 populaţia străină era de 1,3 milioane de persoane. Astăzi există peste 5 milioane de imigranți obișnuiți în Italia. Aceștia reprezintă 15% din totalul imigranților prezenți pe teritoriul UE, în timp ce PIB-ul Italiei constituie doar 12% din produsul întregii Uniuni Europene. Mai mult decât în alte țări europene, în Italia prezența imigranților constituie un suport esențial pentru economie. Acest lucru este clar indicat de valorile ratelor de ocupare. Dintre țările mari ale zonei euro, Italia este singura în care rata de ocupare a cetățenilor extracomunitari depășește valorile totale ale acestora.
Nu numai. Dacă rata totală de ocupare în Italia este considerabil mai mică decât în Germania, Franța și în medie pentru Uniunea Europeană, exact invers este adevărat pentru rata de ocupare a imigranților din afara UE. În Italia, 60,4% dintre imigranți sunt angajați față de 54,9% din media europeană, 54,6% în Germania și 45,4% în Franța. Cu alte cuvinte, în Italia contribuția străinilor la ocuparea forței de muncă aduce țara noastră mai aproape de țintele Agendei Europa 2020, care indică o rată de ocupare de 75%. Nu același lucru se întâmplă în altă parte.
Pe lângă rata de ocupare, un alt indicator util pentru înțelegerea contribuției imigranților la economia italiană este rata de activitate, adică raportul dintre persoanele care lucrează sau sunt în orice caz în căutarea unui loc de muncă și populația totală. Astăzi, rata de activitate a străinilor în Italia este de aproximativ 71 la sută, cu opt puncte peste gradul de participare pe piața muncii a cetățenilor italieni.
Cu rate de ocupare și de activitate semnificativ mai mari decât cele ale italienilor „nativi”, cetățenii imigranți prezintă structural o rată a șomajului mai mare decât media întregii economii naționale. Diferența este de aproximativ trei puncte, treisprezece față de zece la sută să ne gândim la cele mai recente ordine de mărime. Cu toate acestea, ratele șomajului înregistrate de străini în Italia sunt mult mai mici decât cele înregistrate în media europeană sau în țări precum Franța și Spania. În Italia, imigranții sunt mai puțin șomeri decât în alte părți ale Europei.
Recesiunea îi lovește pe imigranți la fel de puternic ca și pe nativi. În Italia, în ultimul an, rata șomajului a crescut de la 7,4 la 10,1 la sută pentru italieni și de la 10,9 la 13,6 la sută pentru străini. Între 2007 și jumătatea anului 2012, șomerii „italieni” au crescut de la 1.370 mii la 2.334 mii, față de o populație „nativă” care a scăzut cu 1,5 milioane de unități și trei la sută. În aceeași perioadă, șomerii străini au crescut de la 136 la 371, față de o populație de străini rezidenți legal care a crescut cu două milioane de unități și șaizeci la sută în cinci ani.
În ciuda crizei financiare îndelungate și a succesiunii aproape fără întreruperi a două recesiuni, numărul străinilor care sunt angajați legal în Italia a continuat să crească. Pe parcursul celor cinci ani de la jumătatea anului 2007 până la jumătatea anului 2012, ocuparea forței de muncă străine a crescut cu 850 de unități, dintre care 85 în ultimele douăsprezece luni. Fără contribuția imigranților, pierderea totală a persoanelor ocupate înregistrată în ultimii cinci ani ar fi fost nu de 350, ci de 1,1 milioane de unități.
Faptul dacă munca imigranților se adaugă sau o înlocuiește pe cea a italienilor este un subiect dezbătut atât la nivel teoretic, cât și la nivel empiric. Dovezile adunate din numeroase sondaje tind să indice că contribuția imigranților a mers într-o mare măsură pentru a umple deficitul de ofertă al forței de muncă italiene, cu referire la o serie întreagă de oportunități profesionale, în general, dar nu neapărat, slab calificate. În acest sens, munca străină pare a fi mai complementară decât un substitut pentru munca italiană. Câteva dovezi interesante culese de Fundația Leone Moressa documentează cum nu sunt rare cazurile în care, pentru anumite meserii și profesii, în perioada 2007-2011 numărul de angajați a crescut atât pentru imigranți, cât și pentru italieni. În mod similar, există numeroase cazuri în care creșterea numărului de străini nu a compensat scăderea numărului de italieni.
Pentru economia italiană, imigrația a reprezentat un fel de „internalizare” a schimbărilor produse de combinația istorică dintre afirmarea globalizării și adoptarea monedei unice europene. Globalizarea și euro au schimbat paradigma competitivă a sectorului motor al economiei italiene, cel expus concurenței internaționale. Euro s-a dovedit a fi o monedă mult mai puternică și mai stabilă decât era lira. Acest lucru, împreună cu creșterea puterii industriale a economiilor emergente, a contribuit la determinarea unui decalaj mare în comoditatea economică între producerea de bunuri în Italia și producerea lor în altă parte. Contribuția imigrației a făcut posibilă amortizarea impactului acestei pane.
În 2003, salariul mediu anual al unui imigrant din afara UE se ridica la 9.423 de euro, egal cu 50 la sută din salariul mediu al unui muncitor italian. În 2011, diferența de salarizare rămâne mare, dar scade de la 50 la 25 la sută. A început o cale de convergență. Dar în contextul unei recesiuni dure și lungi, abordarea riscă să fie descendentă. În loc de ascensiunea economică și socială a imigrantului către o condiție medie mai înaltă, ceea ce asistăm astăzi este „alunecarea” unor părți substanțiale din forța de muncă italiană în situații de precaritate durabilă și slăbiciune economică. O situație dificilă, care trebuie pusă în contrast cu un plan organic de tensiune spre creștere și integrare.
Tineri, imigranti, femei. Ele sunt verigile slabe dintr-un lanț comun expuse acelorași riscuri de subocupare, descalificare, sărăcire. Pentru imigranți, cercul vicios este și mai odios. Pentru străini, efectele negative ale recesiunii asupra muncii nu reprezintă doar daune economice, ci și un risc de excluziune socială. Posibilitatea cetăţeniei pentru imigranţi se bazează pe muncă, pe muncă obişnuită, având în vedere „prociclicitatea” reglementărilor în vigoare în prezent. Proiectul de relansare a creșterii economiei italiene trebuie să se concentreze pe integrare și, mai ales, pe consolidarea noului antreprenoriat al imigranților – peste 400 de afaceri, în special cele mici.
