Parțial arheologi și parțial arhitecți, împreună. Așa s-ar putea simți economiștii și „factorii de politici”. Conștient de poveștile trecute, lecții de reținut. Capabil să construiască un viitor care este atent, dar nu neapărat o replică.
În lunga perioadă de criză care a frământat economia italiană, abordarea arheologului a prevalat pe cea a arhitectului. Arheologia crizei a servit la măsurarea terenului pierdut. Piața auto care multă vreme a revenit la înmatriculările anilor șaptezeci. Puterea de cumpărare a italienilor care se retrage și astăzi la volumele de acum cincisprezece ani. Investițiile productive au scăzut cu aproape o treime. Angajarea permanentă a tinerilor cu vârsta de până la 34 de ani redusă cu peste o treime. Sunt multe descoperiri scoase la lumină pentru a declina pauza profundă care a apărut între dificultățile și speranțele unei comunități puse la încercare.
Profunzimea și amploarea crizei au alimentat și unele idealizări ale trecutului pe care îi revine și economistului-arheolog să încerce să le corecteze. Un exemplu printre multe. Câți își amintesc că, în ajunul deciziei de a converge spre moneda unică, Italia plătea peste 110 miliarde de euro pe an cu dobânzi la datoria sa publică? Anul era 1996. Astăzi, chiar ținând cont că în 1996 a fost o inflație de patru puncte procentuale, povara datoriei noastre publice este mult mai puțin împovărătoare. Nu depășește șaptezeci de miliarde, după cum arată proiecția conținută în „Prognozele de iarnă” publicate recent de experții Comisiei Europene.
Europa și euro au servit Italiei la fel cum Italia a dat atât de mult Europei. Mai presus de toate, acelei Europe a stabilității care în ultimii ani a părut cumva să prevaleze asupra Europei creșterii. În anii lungi de criză, Italia este țara care, mai mult decât oricare alta, a continuat să pună resurse pe placa stabilității finanțelor publice chiar și în detrimentul unei revigorări mai imediate a creșterii economice. Acest lucru este indicat de câteva numere simple pe care economistul-arheolog le poate oferi atenției politicienului-arhitect. Este suficient să punem pe același grafic mediile realizate între 2008 și 2014 ale soldurilor primare ale conturilor publice - cele net de dobânzi - și variațiile de volum ale produsului intern brut.
Dintre țările mari ale zonei euro, Italia este singura plasată în cadranul care asociază un excedent primar al conturilor publice – pentru noi, în medie mai mare de un punct din PIB – cu o economie în medie în recesiune. Cadranul acelei virtuți dureroase în care alte țări nu au locuit, întărit de ratele inițiale mai mici dintre datoria publică și PIB. Vorbim de Spania și Franța, care au trecut prin criză între 2008 și 2014, menținând mereu semnul minus în fața soldului primar al conturilor publice. Altfel este cazul Germaniei, care la fel ca Italia a reușit să mențină un excedent fiscal net de dobânzi, dar cu o economie care a crescut în medie cu mai bine de jumătate de punct pe an.
Italia a reușit să-și strângă cureaua mai mult decât altele. El a plătit un preț economic și social foarte mare pentru a urma calea europeană de limitare a deficitelor publice generale prin generarea sistematică de excedente primare. Privind în perspectivă, sezonul lung al ratelor dobânzilor scăzute deschis de QE european ar putea permite ca virtutea arătată în limitarea fluxurilor de datorie să se traducă și în demararea unui proces de limitare treptată a raportului dintre datoria publică și PIB. Aceasta este noua provocare care îi așteaptă pe factorii de decizie politică. O provocare, însă, care în Italia și în alte părți nu poate fi depășită prin creșterea excesivă a volumului resturilor primare. Acest lucru este sugerat de excelentele analize retrospective efectuate de Barry Eichengreen și Ugo Panizza pe un eșantion de 54 de țări în perioada dintre 1974 și 20132. Nu doar arheologii buni îl recomandă. Pentru a consolida o arhitectură între stabilitate și creștere, nu avem nevoie de super-excedente din conturile publice. Este nevoie de practicarea sănătății mentale și de finalizarea reformelor, pentru a construi încrederea împreună cu cererea și pentru a planta semințele unei redresări mult așteptate.
