Într-o perioadă în care opinia publică este atrasă de anunţuri de noi măsuri economice (și corecțiile aferente în curs) legate de discuția parlamentară și de aprobarea Legii bugetului pentru anul viitor, apare, mai mult ca niciodată, publicarea unui volum dedicat situației finanțelor publice italiene.
Raportul, a cărui primă ediție datează din 1994, este curatoriu încă o dată de Giampaolo Arachi și Massimo Baldini, este publicat de Il Mulino și își propune să ofere o evaluare tehnică a tendinței celor mai importante capitole ale cheltuielilor publice italiene; dedicând de asemenea spațiu unui studiu aprofundat specific și unui aspect nou, despre care se va discuta ulterior.
Ele curg în fața ochilor cititorului, după un prim eseu care analizează perioada iunie 2018 - iunie 2019 în ansamblu cu o cale punctată de anunţarea măsurilor expansioniste cu excepția corecțiilor de curs ulterioare, pagini caracterizate printr-un stil impecabil din punct de vedere științific, dar ușor de înțeles, util pentru documentare și reflecție ulterioară, atât pentru „insiders”, cât și pentru cetățenii de rând.
Astfel, se pot aminti eseurile dedicate, pe de o parte, unei evaluări a sistemului fiscal italian, de unde reiese o situaţie de impozit pe venit aproape rezidual, caracterizat tot mai mult prin a fi un „tax de tip” și printr-un sistem de impozitare care pare a fi orientat spre zona impozitelor speciale; pe de altă parte, la analiza administrației fiscale în vederea eficienței sale posibile, ținând cont de condițiile inevitabile care decurg din respectarea regulilor de viață privată, ca în cazul registrului raporturilor patrimoniale.
Alte două eseuri sunt apoi dedicate, respectiv, serviciilor publice în ansamblu, unde politica aferentă este etichetată amar de recomandări care o deosebesc și asistenței medicale, un alt domeniu în care promisiunile măsurilor de intervenție au dificultăți să urmărească fapte concrete.
Considerații negative similare derivă din citirea paginilor dedicate politicii de infrastructură, cheltuielile publice destinate acesteia părând a fi și mai mult sacrificate comparativ cu nivelurile deja nesatisfăcătoare din trecutul recent; așa cum, din păcate, se întâmplă pentru resursele care urmează să fie cheltuite pentru capitalul uman al lumii școlare. Și asta, în ciuda faptului că acestea sunt două capitole esențiale pentru a însoți și susține dezvoltarea viitoare a națiunii.
În fine, nu lipsesc analizele pe tema politicilor de asistență, în special asupra măsurării venitului cetățeanului și a efectelor acestuia, precum și a intervențiilor efectuate în domeniul pensiilor publice, cu o atenție specială așa-numitei cote 100.
Cât priveşte studiul aprofundat şi noutatea cuprinsă în acest Raport, la care s-a făcut referire mai înainte, un rapid semn din cap. Studiul aprofundat al anului 2019 este dedicat unei teme care nu este încă subiect de dezbatere publică, dar este, de asemenea, destinat să devină centrală pentru dinamica demografică care caracterizează Italia: asistență pentru persoanele neautosuficiente și aspectele corelate ale serviciilor de asistență socială și alocația pentru îngrijitor cu funcția sa de sprijin al venitului.
Noutatea este capitolul dedicat dezbatere asupra autonomiei diferenţiate, adică activarea altor forme de autonomie în temeiul articolului 116 din Carta Constituțională, în urma solicitărilor făcute de trei regiuni, Lombardia, Veneto și Emilia Romagna. O temă deosebit de delicată care poate fi citită atât din punct de vedere al oportunităților de raționalizare a intervenției publice; și în cea a posibilelor probleme în funcționalitatea relațiilor financiare dintre diferitele niveluri de guvernare cu posibile riscuri de stabilitate pentru finanțele publice.
