Munca Aisthesis. Scene ale regimului estetic al artei de către filozoful Jacques Rancière ne permite să înțelegem cu mai multă subtilitate și precizie articulațiile gândirii acestui filosof care construiește estetica. Contribuția deci să livreze publicului o parte din fondul de studii și lucrări particulare pe care se bazează fiecare dintre lucrările mai teoretice ale autorului. Subtitlu Scene ale regimului estetic al artei, este organizat în jurul a paisprezece astfel de scene care se referă fiecare la un eveniment, datat și plasat în Spațiu și timp, de unde întrebarea schimbării constante a acestui aici face apel la „Artă” din moment ce se poate propune apariția esteticii. „Aisthesis”, termen inventat din greacă, este de fapt numele categoriei care, timp de trei secole (Baumgarten și Kant), a desemnat în Occident țesătura sensibilă și forma de inteligibilitate a ceea ce numim „Artă” este și ea bună pentru că, pe de o parte, această noțiune se bazează, după Rancière, pe dispozitive, forme de sensibilitate și discursuri despre revoluțiile artistice, iar pe de altă parte, „Arta” – cu majusculă – este o noțiune care desemnează o formă specifică de experiență a sensibilului. Acesta din urmă există în Occident abia din secolul al XVIII-lea, secolul însuși al esteticii, chiar dacă golește conceptul general de frumos așa cum îl moștenim de la greci.
Această categorie, "Artă„, se referă deci la forme de experiență sensibilă, moduri de a percepe și de a fi afectat, la un mod de viață „conform căruia, timp de două secole, am perceput lucruri foarte diferite prin tehnicile lor de producție și destinațiile lor ca aparținând în comun cu arta. . Totuși, nu trebuie să credem că Rancière returnează astfel o reflectare a esenței. Regimul de percepție, senzație și interpretare a artei se constituie și se transformă constant. Știm că reconfigurarea gândirii estetice de către Rancière a produs un set cu totul nou de reflecții asupra relației dintre estetică și politică. Autorul a mai arătat că întâlnirea dintre cele două, estetică și politică, nu a fost contingentă, ci înscrisă în însăși conceptul de politică. Este conceptul de „împărtășire a sensibilului” care și-a dat contururile. A rămas însă să se dea un statut acestei noțiuni de „Artă”, să o extragă din baza tradițională a imitației.
"Artă"? Și acest concept? Această utilizare a termenului fără complement nominal s-a impus istoric. Rancière l-a dus la Winckelmann. Nu se referă în niciun fel la o competență (cea a creatorilor), ci la existența unui „mediu sensibil în care coexistă lucrările”. Pentru a realiza un astfel de montaj au fost necesare multe operații. Una a constat în extragerea conceptului de Artă din orizontul vieții artistului și din cel al artelor; Arta trebuia să devină artă în sine; apoi ia forma unei povești, a unei scheme temporale și cauzale, care înscrie frumusețea într-un proces de progres; pentru a ajunge să fie oferit unei priviri dezinteresate în cadrul muzeelor. Astfel Arta a devenit o realitate autonomă, în relație cu un mediu (forme de viață colectivă și posibilitatea invenției individuale).
Regimul estetic al artei se opune regimului reprezentativ. Primul ne dezvăluie că „voința este epuizată pentru ceea ce crede că sunt scopurile ei și care în realitate nu sunt altceva decât marșul încăpățânat al unei vieți care nu vrea nimic”. Arta nu mai trebuie să imite natura fizică sau pasiunile umane. Acum atribuie căsătoriei puterea specifică a lucrurilor sau a sentinței, „puterea sa pură de a produce sau de a dispărea în producerea ei”. Rancière ni-l arată în fiecare dintre scene, de exemplu, descriind în detaliu modul în care Emerson, în 1841, la Boston, formulează în tot radicalismul său idealul modernist al unui nou poem al omului nou, care nu se angajează. el însuși în cele din urmă în materialitate vulgară doar pentru a-i readuce la viața gândirii și a întregului.
Aceste scene ale regimul estetic al art ele constituie un mecanism formidabil de încorporare a unei înțelegeri a acestui concept. S-ar putea concluziona că studentul acestei filozofii nu trebuie să cedeze efortului neîncetat de a practica negarea judecăților moștenite asupra istoriei modernității. Ea trebuie să construiască pas cu pas golurile care îi permit atât să creeze o nouă istorie a acestuia din urmă, cât și să devină contemporană, afirmându-se în ciocnirea dintre temporalități eterogene și într-un decalaj radical cu ceea ce este singur.
