Au trecut opt ani, dar totul pare să fi rămas la fel. La fel ca în Euro 2004, ne trezim să comentăm o remiză după turul doi al grupei, care astăzi ca și atunci ne vede moggy mogi cu doar 2 puncte în clasament. Dar mai rău este că cel mai rău coșmar amenință să se materializeze din nou. De la 22 iunie 2004, cel puțin în Italia, cuvântul „biscuit” a căpătat un alt sens. Într-adevăr, toată lumea își amintește bine remiza 2-2 dintre Suedia și Danemarca, care a calificat ambele echipe scandinave în sferturile de finală, lăsându-i pe azzurri, care învinseseră și Bulgaria, cu un meci în mână. Opt ani mai târziu ne-am întors la careu: trecerea rundei nu mai depinde de noi și adversarii noștri ne pot omorî (și, în consecință, merge înainte cu ei) la egalitate, mai exact 2-2.
Un fel de amarcord nedorit, care din fericire nu s-a (încă) transformat în realitate, chiar dacă scenariile sunt destul de tulburătoare. În eventualitatea victoriei noastre în fața Irlandei (salariu minim pentru a juca pentru ea), va trebui să sperăm că Spania și Croația nu egalează, altfel va trebui să începem să facem calculele. Imaginându-și cel mai rău scenariu (acela al unui semn x între spanioli și croați), azzurrii vor trece doar dacă: 1) Va fi egalitate fără gol. 2) va termina cel mult 1-1. Asta pentru că în cazul în care trei echipe vor termina egal la puncte (toate ar fi la 5), golurile marcate în meciurile directe dintre ele ar deveni decisive. Momentan Italia a marcat câte 2, Spania și Croația câte 1, dar dacă egalează cu cel puțin 2 goluri fiecare, calculul ar fi făcut în curând. În speranța că nu va trebui să ne vedem din nou peste patru zile pentru a comenta o altă pagină tristă de fotbal (dar ziarele spaniole fac deja titluri...), să ne întrebăm de ce ne aflăm (din nou) în această situație. De vină a fost tragerea la sorți de ieri, mult mai puțin onorabilă decât cea obținută împotriva Spaniei.
Preluând conducerea la sfârșitul primei reprize datorită unei vrăji a lui Pirlo, Italia, care avusese și mai multe șanse să încheie meciul, pur și simplu s-a oprit din joc. Și așa, ca în toate poveștile care merg prost, a sosit golul batjocoritor al lui Mandzukic, un omagiu amabil al lui Chiellini și marcajul lui nebun de la trei metri distanță. Dar vina numai pe Giorgione ar fi prea mult: toți sunt responsabili, Prandelli în frunte. De ce să insisti pe această formă care nu a fost niciodată testată în doi ani de management? De ce amânați atât de mult schimbările, mai ales în atac? În locul lui Thiago Motta, care a ieșit cu 1-0, nu ar fi fost un Nocerino mai bun decât un Montolivo? Și din nou, are sens să insisti asupra lui Giaccarini și Maggio? Întrebări în serie, care ne vor însoți până luni seara. Când sperăm să ne trezim să destupăm vin spumant (strict italian) și să nu trebuie să înghițim cel mai amar biscuit vreodată.
