Dacă o analogie între războiul ciudat din Ucraina și alte evenimente istorice este legitimă, ea nu trebuie căutată în precedentul Gdansk, așa cum ar dori Colțul polonez și corifeul său baltic, ci în nodurile politice inextricabile care au târât marile puteri în primul razboi mondial. Dacă vrem să încercăm să înțelegem dramatizarea tot mai mare a ciocnirii cu Rusia trebuie să plecăm de la două concepte evidențiate recent de Papa Francisc și Henry Kissinger. Exprimând o idee complexă cu o imagine simplă, Papa a avertizat că un război mondial este deja în derulare, dar că nu este perceput pentru că este „fragmentat”. Pentru Kissinger, în faza istorică actuală, „ordinea internațională se confruntă cu un paradox: prosperitatea ei depinde de succesul globalizării, dar procesul de globalizare declanșează o reacție politică care de multe ori ajunge să-i împiedice aspirațiile”.
Am putea spune că trăim un conflict de „rețea” și „rețea” pe care nu-l putem interpreta cu conceptele tradiționale de națiune, de confruntare între puteri, de blocuri, de valori și chiar de victorie și înfrângere. Globalizarea a dizolvat perimetrul puterii politice, esential nationala, fara aparitia unor noi forme institutionale, juridice, culturale capabile sa constituie structuri adecvate care sa o guverneze. Nu e de mirare că Putin și clasa conducătoare rusă trăiesc dizolvarea URSS ca pe o mare tragedie istorică. A însemnat retrogradarea Rusiei la o putere regională strânsă între Europa și Statele Unite în vest și puterea emergentă a Chinei în est.
Rusia depinde în esență de exportul de materii prime, în special de energie, și are nevoie de tehnologii pentru a le exploata și a-și crește competitivitatea. Putin știe că monopolul energetic este precar și resursele pe care le extrage din acesta sunt destinate să se restrângă și că economia rusă este complementară și asimetrică față de cea a UE și a Chinei. Toate acestea au readus simultan sindromul atavic de încercuire și vocația imperială istorică: două elemente care au întruchipat întotdeauna orientarea strategică a claselor conducătoare ruse. UE și Statele Unite, deși cu motivații diferite, au făcut greșeala de a confunda slăbiciunea politică și economică a Rusiei cu resemnarea la un rol subordonat, forțând momentul extinderii UE, extinderea acțiunii NATO și introducerea în relațiile politice a elementelor ideologice și morale. asta nu putea fi înțeles.
Conflictul din Ucraina a dus la bun sfârșit toate aceste contradicții. Criza economică internațională a fost declanșată de conflictele de interese economice și politice dintre Moscova, Kiev, UE și Washington și dintre naționalismul ucrainean și cel rus. Semnificația internațională a acestor evenimente a fost subestimată și interpretată greșit de UE – tot din cauza presiunilor din partea Poloniei, țărilor baltice și a altor state din Europa de Est – și de către Statele Unite. Interesul Europei și Italiei nu este cu siguranță să ridice ziduri sau să intre în război cu Rusia și nici, cu atât mai puțin, să cedeze presiunii extremiștilor ucraineni și pro-ruși și actelor de forță ale Moscovei. Putin știe că nu poate și nu ar vrea să ocupe Ucraina și că singura lui opțiune reală este obținerea transformării acesteia într-un stat federal în cadrul unui nou aranjament al relațiilor economice și politice cu UE și Statele Unite.
Summitul NATO de la Newport a certificat că rămân abordări diferite între statele europene și din partea Statelor Unite, dar că nu există alternativă la această linie politică și începerea negocierilor între Poroșcenko și Putin o demonstrează. Italia și UE trebuie să lucreze la acest obiectiv, cu conștientizarea că este o strategie complexă, pe termen lung, plină de obstacole. Pentru a-l urmări, este urgentă promovarea unei noi structuri a UE, cu o „geometrie variabilă”, cu un nucleu de țări, dispuse să accelereze procesul de integrare politică și să îi asigure un ghid mai stabil și mai omogen.
