Săptămâna trecută au sosit câteva clarificări de la Bruxelles cu privire la aplicarea clauzelor de flexibilitate cuprinse în Pactul de Stabilitate și Creștere. Scopul este de a încuraja investițiile și reformele structurale prin „folosirea cât mai bună” a flexibilității deja existente în tratate. Pentru mulți, publicarea acestor orientări a părut un pas înainte spre o relaxare a rigoarei „impuse de Europa”, o descoperire puternic dorită de Italia și susținută de Comisia Junker. Cu siguranță, noile orientări vor ajuta la ca deciziile europene să fie mai transparente și, mai presus de toate, mai previzibile. Dar suntem cu adevărat siguri că efectul final pentru țările membre va fi acela de a obține marje mai mari de flexibilitate? Poate nu în totalitate și să vedem de ce.
Comunicarea executivă europeană urmărește să clarifice interpretarea, și deci aplicarea, a clauzelor de flexibilitate, și anume cea a reformelor structurale, cea a investițiilor și cea referitoare la efectele ciclului economic.
În ceea ce privește reformele, Comisia precizează că țara care respectă limita de 3% (adică care se află în componenta preventivă a Pactului) - care este cazul Italiei - poate avea voie să se abate temporar de la obiectivul de termen mediu al unui buget echilibrat (sau din calea către acesta), dacă adoptă reforme cu impact verificabil și pozitiv pe termen lung, atât asupra bugetului, cât și asupra creșterii potențiale. Abaterea nu poate depăși 0,5% din PIB și trebuie corectată în termen de patru ani. În cazul în care reformele nu au fost încă implementate, ele pot fi luate în considerare doar dacă sunt bine definite, cu termene credibile pentru adoptarea și implementarea lor. Pentru Italia, impactul reformelor, în special al Jobs Act, va fi examinat în martie, iar dacă rezultatul este pozitiv (cum este probabil), acest lucru va da naștere unor marje de flexibilitate.
În ceea ce privește clauza investițională, și în acest caz, este posibilă abaterea - întotdeauna temporar - de la obiectivul pe termen mediu și calea de convergență a acestuia, dar în condiții foarte specifice. În primul rând, trebuie respectată limita de 3%. În al doilea rând, doar investițiile destinate să cofinanțeze proiectele europene incluse în cadrul politicii structurale și de coeziune (inclusiv proiectele cofinanțate în cadrul Inițiativei pentru ocuparea forței de muncă pentru tineri), rețelele transeuropene și Fondul Junker Plan. Aceste investiții trebuie să aibă efecte pozitive, directe și verificabile asupra creșterii pe termen lung și a sustenabilității finanțelor publice. În cele din urmă, clauza poate fi activată numai dacă creșterea PIB-ului este negativă sau dacă PIB-ul rămâne cu mult sub potențialul său (cu un decalaj consecutiv între producția reală și potențială depășind minus 1,5% din PIB). În cazul Italiei, care în 2015 este de așteptat să înregistreze o creștere pozitivă a produsului intern brut (0,6% conform estimărilor guvernamentale) și un output gap negativ (-3,5%), această clauză ar putea fi aplicată cheltuielilor care vizează co -finanțarea proiectelor europene: subsecretarul Delrio ar fi cuantificat-o la aproximativ 4 miliarde de euro.
Totuși, trebuie menționat că abaterea de la obiectivul pe termen mediu nu înseamnă că aceste investiții pot fi separate de deficit. Practic „niciuna Regula de aur” a precizat Comisia. Până la urmă, germanii (dar nu numai ei) s-ar fi opus: experiența arată că o asemenea regulă pune în pericol bugetul public. În Germania, de exemplu, Regula de aur a fost introdusă în Constituție (articolul 115) în 1969: datoria publică în puțin sub treizeci de ani a crescut de la 20 la 63 la sută din PIB. În 2009, guvernul din Coaliția Grosse a cancelarului Merkel a decis deci să o elimine.
În ceea ce privește efectul ciclului economic, Comisia a clarificat că „va folosi o matrice care specifică ajustarea fiscală corespunzătoare de solicitat țărilor”. De acum înainte, pentru a afla amploarea corecției pe care fiecare țară membră va trebui să o facă deficitului său structural, va fi suficient să consultați această nouă matrice publicată la pagina 20 din Comunicare. De exemplu, în 2015, Italia, având un output gap de -3,5% și, prin urmare, între -4 și -3, este plasată în caseta "Vremuri foarte rele” și, prin urmare, va trebui să facă o corecție de 0,25 la sută, și nu de 0,5 la sută așa cum a fost solicitat anterior. Vești bune atunci.
Lucrurile, însă, deja începând din 2016 se schimbă. Decalajul de producție italian este estimat la -2,6%, cu un PIB în creștere mai mult decât potențial. Pe baza matricei, Italia va fi în caseta „Timpuri grele”, (decalajul de producție între -3 și -1,5), care proiectează o corecție de 0,5 la sută. În esență, deși diferența de producție italiană este foarte aproape de intervalul anterior, adică cel de „Vremuri foarte proaste” (decalajul de ieșire între -4 și -3), nu va exista nicio șansă de a tranzacționa o corecție mai mică. Trebuie să rămâi la ceea ce spune matricea! Același lucru este valabil și pentru 2017. Cu un output gap estimat de -1,4, Italia se încadrează în caseta „Vremuri normale”, (decalajul de ieșire între -1,5 și +1,5), care necesită o corecție de peste 0,5 la sută. Cu un output gap înrăutățit cu doar o zecime de punct procentual, Italia ar fi revenit la caseta anterioară, iar corecția ar fi fost de doar 0,5 la sută. Un obiectiv care, poate, ar fi fost realizabil prin negociere politică dacă matricea nu ar fi fost acolo. La urma urmei, cine ar putea argumenta că un output gap, de exemplu egal cu -1,55 la sută este foarte diferit de cel estimat pentru Italia în 2017, egal cu -1,4 la sută?
Aceste exemple, oarecum tehnice, arată că, dacă până acum a existat loc de negociere cu Comisia, acum este mult mai complicat. De acum înainte va prevala ceea ce prevede masa, iar spațiile de discreție existente se reduc considerabil. Este suficient să spunem că pentru 2015, Italia a obținut practic deja undă verde pentru o corecție de 0,3 la sută, în ciuda efortului inițial preconizat de Comisie fiind de 0,5 la sută. În practică, s-ar părea că la cererea de „o mai mare flexibilitate”, Comisia a răspuns mai degrabă acordând „mai multă claritate” și „mai multă transparență”. Și asta a condus de fapt la atribuirea unei puteri mai mari așa-zisei birocrații (prin folosirea matricei) și, în consecință, la mai puține marje pentru politică. Poate opusul a ceea ce s-a dorit.
