La Consiliul European de la sfârșitul lunii octombrie, șefii de stat ai celor 28 de membri UE au ajuns la un acord privind noile obiective de politică energetică pentru 2030, vizând la acea dată o reducere cu 40% a emisiilor de gaze care schimbă climatul (comparativ cu 1990). niveluri) și o contribuție de 27% a surselor regenerabile la consumul de energie european. În esență, orizontul politicii energetice europene se mută acum în 2030, fără a uita însă deja binecunoscutele obiective „20-20-20”. Tocmai din experiența (cu lumini și umbre) a modului în care țintele UE pentru 2020 au fost transpuse în intervenții naționale, țara noastră trebuie să tragă cele mai importante lecții pentru a nu da în aceleași greșeli.
Sursele regenerabile și eficiența energetică vor reprezenta, de asemenea, un obiectiv fundamental de urmărit în următorul deceniu, în primul rând datorită beneficiilor evidente de mediu. Cu toate acestea, experiențele italiene recente de sprijinire a surselor de energie regenerabilă s-au bazat pe erori în conceperea stimulentelor care au frustrat realizarea efectivă și eficientă a obiectivelor naționale, în special din cauza realizării prea devreme a obiectivelor individuale.
Pauza de exemplu asupra celui mai frapant caz, si anume cel al fotovoltaicii. Deja în 2012, Operatorul de Servicii Energetice (GSE) raporta peste 16,4 GW de putere instalată, aproape dublu față de ținta de 8,6 GW pe care Planul Național de Acțiune (2010) și-a stabilit ca țintă pentru 2020. Acest avans enorm a avut consecințe importante asupra sistemul electric și pe țesutul industrial național, inclusiv:
– instalarea masivă a tehnologiilor de „prima generație” pentru producția fotovoltaică, fără a putea beneficia pe deplin de reducerea progresivă a costurilor asociată tehnicilor actuale (prețul modulelor de siliciu s-a redus de peste jumătate față de nivelurile din 2011) și de evoluțiile tehnologice ale perioada 2012-2020;
– un flux imens de stimulente preluate din facturile clienților și direcționate în străinătate, întrucât Italia a fost (și este încă) echipată doar pentru a acoperi partea finală a lanțului de aprovizionare fotovoltaică și nu fazele „în amonte” decis mai profitabile;
– incapacitatea tehnică a sistemului național de transport de a exploata pe deplin noua energie din surse regenerabile, cu recurgerea mai frecventă și mai oneroasă la Serviciile de Dispecerizare pentru a asigura echilibrul general al sistemului, cu o creștere a taxelor de sistem care urmează să fie suportate de către client ( Energia Electrică). Fondul de Echivalare Sectorială raportează o creștere a veniturilor anuale din taxe pentru remunerarea costurilor de dispecerizare de 25% între 2010 și 2012, cu evidența unei creșteri suplimentare în 2013);
– excluderea investițiilor în producția de energie electrică tradițională, cu un parc termoelectric în ansamblu supradimensionat pentru nevoile țării post-criză (REF-E estimează o marjă de rezervă a parcului de energie electrică egală cu 35% în 2013, care încă câțiva ani se vor menține la aceste niveluri, față de pragul de adecvare identificat de Terna ca fiind de 23%), și distrugerea angajării relative și a valorii relative și pentru unele companii naționale.
În plus, este important să ne amintim că sistemul de generare a energiei electrice dintr-o țară nu se poate baza în principal pe capacități de generare neprogramabile din surse regenerabile, cum ar fi energia fotovoltaică și eoliană, altfel sistemul în sine va deveni nefiabil. Energiile regenerabile neprogramabile pot fi dezvoltate numai în prezența unei capacități adecvate stabile (pentru serviciile de bază) și flexibile (pentru servicii de echilibrare), furnizate în principal de surse tradiționale cu impact redus asupra mediului sau de acele surse inovatoare cu continuitate de producție (de exemplu, WTE și biogaz). ), dintr-un sistem de rețea de transport și distribuție adecvat din punct de vedere tehnologic cu, în sfârșit, viitoare sisteme de stocare, care până în prezent sunt încă în stadiu de testare prin proiecte-pilot atât în Italia, cât și în străinătate.
Prin urmare, pentru viitorul sectorului energetic național, este nevoie de o abordare diferită, nu numai în politica energetică, ci și în politica industrială, de exemplu prin acordarea atenției surselor regenerabile pentru a identifica acel amestec de tehnologii și acea profunzime de timp capabilă. de a răspunde eficient nu numai la problemele de mediu, ci și la nevoile de durabilitate în timp la nivel de sistem. Totodată, va fi necesar să știm să promovăm dezvoltarea lanțurilor industriale autohtone, și pe partea infrastructurală, și exploatarea integrală a activelor pe care țara le are deja.
Acest ultim punct merită o atenție deosebită și necesită o dezbatere asupra viitorului strategiei energetice care se grefează pe nevoile politicii industriale. Dacă privim peste graniță, alte țări modelează sisteme energetice care sunt capabile să maximizeze punctele forte ale fiecărei situații specifice, îmbunătățindu-și independența energetică și, prin urmare, competitivitatea între sistemele de producție:
– Germania, de exemplu, a oferit stimulente pentru producția de energie fotovoltaică și eoliană știind că poate direcționa cel puțin o parte din aceasta către industria autohtonă, datorită supravegherii celor două lanțuri de aprovizionare. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că o evaluare recentă a schemelor de sprijin pentru sursele regenerabile, comandată de Bundestag, a evidențiat eficiența limitată a încurajării producției de energie regenerabilă pentru reducerea emisiilor de CO2 și inovarea tehnologică în raport cu alegerile făcute de Germania. însuși (EFI-EEG fördert weder Klimaschutz noch Innovationen);
– Statele Unite se convertesc pentru a deveni exportator de gaze naturale datorită posibilităților oferite de gaze de șist, iar în cei mai grei ani ai crizei au putut beneficia de prăbușirea prețurilor la gaze în avantajul competitivității industriei autohtone și, prin urmare, al redresării acesteia. În zece ani contribuția de gaze de șist producția de metan din SUA a trecut de la 2% la 40%, cu un impact asupra ocupării forței de muncă estimat la peste 1,5 milioane de locuri de muncă.
Dimpotrivă, până în prezent Italia a adoptat o abordare pasivă a problemelor energetice, ca „policy taker”, fără a dezvolta organic o strategie care să se bazeze pe punctele sale forte și pe activele de care dispune, eroare care se traduce prin creștere economică mai scăzută, ocuparea forței de muncă mai scăzută și costul mai ridicat al achiziției de resurse energetice, pentru o competitivitate generală mai scăzută a sistemului nostru industrial în comparație cu reperele internaționale.
O nouă strategie trebuie, așadar, să se poată concentra pe bogăția țării și pe propria excelență în domeniul industrial într-un mod liber de preconcepții. Din acest punct de vedere, demersul celor care ar dori să renunțe la activitățile de explorare și extracție a hidrocarburilor sau să le eticheteze drept „reziduale” pare miop, anulând astfel nu doar beneficiile asociate producției interne (angajare, industrii conexe, redevențe). dar și sărăcirea acelui know-how -how italian pe care în schimb l-am exportat în lume. Printre altele, riscurile de mediu asociate activităților miniere, adesea pretinse ca compromis de activitate de explorare, există atât în cazul forajelor de-a lungul coastelor noastre, cât și în zonele îndepărtate asiatice din care importăm gazele noastre, unde nu este deloc sigur că sunt respectate aceleași standarde ridicate de mediu în vigoare în Italia.
În mod similar, și pentru ciclul deșeurilor este nevoie de o reflecție motivată și fără preconcepții care să fie inserată chiar în baza noii strategii energetice. Italia continuă să fie nevoită să facă față situațiilor de urgență, să găsească soluții temporare pe termen scurt, fără, în schimb, să definească și să implementeze un plan național solid pentru a „închide bucla” mediului în interiorul granițelor sale. Și în această perspectivă, nu doar cunoscutele deșeuri municipale sunt relevante, ci și și mai presus de toate așa-numitele deșeuri speciale care reprezintă o cantitate mult mai mare în volum.
Dacă țara s-ar dota cu infrastructura necesară gestionării întregului ciclu de pe teritoriul său - inclusiv prin reamenajarea centralelor de producere a energiei electrice care nu mai sunt utilizabile - nu ar mai fi obligată să suporte poverile economice și de mediu (transport) să-și exporte o parte din deșeurile în străinătate și astfel să renunțăm la exploatarea a ceea ce este în orice caz unul dintre bunurile noastre – cel puțin mai puțin „nobil” decât metanul sau alte surse naturale – cu repercusiuni importante asupra ocupării forței de muncă și creșterii economice, firește fără niciun fel. sacrificiu pentru mediu.
Experiența pe care Grupul Hera a acumulat-o de-a lungul anilor poate fi luată ca exemplu pentru a descrie cel mai bine oportunitățile asociate unui proiect energetic-mediu de acest tip. Investițiile făcute până în prezent de către Grup pentru a avea o flotă de ultimă generație de stații de tratare, valorificare și eliminare adecvată provocărilor sectorului fac ca în zonele deservite de Hera, deșeurile urbane depozitate în gropile de gunoi constituie doar 16% din total, iar în viitor mai puțin de 10%, plasând Hera la egalitate cu cele mai virtuoase țări europene, conform analizei Comisiei cuprinse în „Screening of waste management performance of EU member States” din 2012. Atât eforturile de creștere difuzarea colectării diferențiate a deșeurilor și a face ca modelul de management să evolueze, crescând astfel posibilitatea de selectare și valorificare a materialului în instalații dedicate, atât asigurarea unor instalații de valorificare a deșeurilor moderne capabile să extragă energie din fracția de deșeuri care nu poate fi trimise spre recuperare, respectând parametrii de durabilitate a mediului în vigoare (cu concentrații efective de emisii egale cu 13% din limitele legale) și standardele de eficiență energetică definite la nivel european.
Tehnologiile, know-how-ul, experiențele pentru a profita la maximum de bogăția de resurse pe care Italia o are și pe care le va avea la dispoziție sunt așadar deja o realitate în țara noastră. Cu toate acestea, încă lipsește un cadru legal/de reglementare sistemic și o direcție politică și industrială care să ghideze sectorul energetic - și cercetarea asociată acestuia - către exploatarea excelenței industriale naționale, sau mai bine zis, a ceea ce țara. are.
Speranța noastră este, așadar, ca înainte de a se angaja în noile obiective europene, țara să promoveze o discuție constructivă și pragmatică despre calea cea mai bună de urmat pentru realizarea acestora.
