La patruzeci de ani de la moartea sa, Galeria Națională de Artă Modernă și Contemporană din Roma, dedică o expoziție importantă Emanuele Cavalli şi Şcoala Romană: prin arhive, editat de Manuel Carrera.
Expoziția – deschisă în perioada 10 februarie – 20 martie 2022 – documentează o perioadă crucială din istoria artei secolului XX, cea a Italiei între cele două războaie, prin privirea unuia dintre protagoniștii săi: Emanuele Cavalli (Lucera 1904 – Florența 1981) .
Donarea recentă a arhivei sale către Galeria Națională de către fiica sa Maria Letizia ne permite să ne adâncim privirea asupra complexului univers artistic și uman al marelui artist, presărat de împletire cu unele dintre cele mai influente personalități ale vremii sale. Jurnalele, scrisorile și documentele povestesc despre parteneriatul cu Felice Carena la care a fost elev și care l-a introdus pe calea picturii tonale la care Cavalli a amestecat sugestii care derivă din Virgilio Guidi și Armando Spadini, precum și din Ferruccio Ferrazzi. Din materialul inedit expus în expoziție, relațiile pe care le-a întreținut cu Fausto Pirandello, Giuseppe Capogrossi, Corrado Cagli, Roberto Melli sunt și mai bine configurate: protagoniștii, adică ai așa-numitei „Școli romane”, definiție inventată de criticul Waldemar-George în prezentarea unei expoziții susținută la Paris în 1933 de Cavalli, Cagli, Capogrossi și Ezio Sclavi.
Un parteneriat consolidat din 1927 până în 1930 când artistul a participat la câteva expoziții împreună cu pictorii Giuseppe Capogrossi și Francesco Di Cocco, mergând tot în Franța (1928), unde a fost introdus de prietenul său Onofrio Martinelli în mediul Italiens de Paris (De Pisis, De Chirico, Savinio și alții) și unde, mai târziu, participă la expoziția de la Salonul Bovy din Paris împreună cu Fausto Pirandello și Di Cocco.
De acolo a început aventura formării așa-numitei școli romane.
Tipic pentru Cavalli va fi căutarea corespondențelor între forme și culori, obiecte și subiecte, iar voința artistului de a identifica conexiuni între tonurile picturii și cele ale muzicii trebuie citită tocmai în această perspectivă. Punctul culminant al acestei cercetări este alcătuit din seria de nouă picturi – care este parțial reconstituită în această expoziție – prezentată la Cvadriena Romană din 1943: provocarea pe care și-a adresat-o Cavalli a fost aceea de a putea armoniza valorile tonale, în un muzical deschis, cu reprezentarea concretă a figurii umane. Limitarea portretului l-a obligat așadar să potrivească variațiile cromatice cu tonurile cărnii, adică singura culoare care unește toate lucrările din serie. Cu toate acestea, ar fi inexact să considerăm lucrările din seria armoniilor de culori simple exerciții de cercetare estetică. De fapt, componenta psihologică nu este secundară în tablouri: cu fiecare variație de ton Cavalli sugerează efectiv o senzație sau o stare de spirit, demonstrând astfel o fină capacitate introspectivă.
„Am pictat această serie de tablouri în diferite nuanțe – a scris el cu ocazia unei expoziții la Roma – muncind din greu pentru a combina sensibilitatea mea contrapunctică pentru culoare cu un anumit simț italian înnăscut al realității. Aleg figura umană pentru că se pretează mai puțin la transpoziții și abstracțiuni evidente decât naturi și peisaje. Deși nu mă pot convinge că inteligența și intelectul sunt în afara omului. Cred într-o realitate mai subtilă manifestată în artă, adesea în contrast cu realitatea contingentă și falsă. Care este limbajul secret al nodurilor expresive nu îmi este posibil să înțeleg. Culoarea, forma și geometria sunt cuvintele și expresiile acestui limbaj? Sau limba în sine? Atitudinea mea nu vrea să fie hotărât umanistă și să rezolv teoria problemelor estetice cu o altă competență. Aș dori să amintesc de monumentala colecție de preludii și fugi în tonuri majore și minore - Clavierul bine temperat - creată în scopuri explicative bine cunoscute și să mi se permită astăzi în alt domeniu, având în vedere proporțiile și reducerile cuvenite, un scurt încercare cu culorile și figura umană"
Sunt expuse, pe lângă o selecție a celor mai semnificative documente din arhiva lui Emanuele Cavalli, câteva dintre tablouri, ale căror jurnale și note relatează îndelungata gestație creativă a ceea ce a fost definit drept „realismul său magic”. Evoluția picturii lui Cavalli este apoi marcată în expoziție prin comparație cu capodopere ale celor mai apropiați colegi, din colecțiile private și din colecțiile Galeriei Naționale.
Sensul picturii ca căutare a armoniei a fost precizat de Cavalli cu ocazia celei de-a II-a Cvadriale. Prezentându-și expoziția personală în catalog, scrie: „Încerc să obiectivez cu cea mai mare claritate ceea ce simt despre viață descifrând-o în valoarea ei universală, adică dezbrăcat, pe cât posibil, de orice contingențe. Cercetarea în acest sens „uman” mă îndepărtează de pictura abstractă sau estetizantă. Totuși, sunt de părere că diversele semnificații (chiar și cele literare), ar trebui să fie toate prezente într-o operă completă, generată de nevoi constructive: de aceea povestea devine pretext. Este plasticul care dă formă mitului: interesul pentru poveste încetează în timp chiar înainte de calitățile de suprafață ale tabloului”.
Mai mult decât această declarație, unele mărturii ajută la înțelegerea artistului precum cea a lui Melli (1933) care își descrie „expresia ascetică... rod al altoirii abstracției conceptuale, în care fantezia s-a transformat, pe substanță realistă”, și că lui Lucchese despre metoda sa de lucru: „Emanuele a avut, fizic și moral, ceva care îi amintea pe Toma de Aquino și Angelico, vorbirea lui liniștită era impregnată de o înțelepciune venită de departe (de la școala pitagoreică – pentru gândire – și din civilizația pompeiană). – pentru pictură și secretele ei). Pozele mele, la studioul lui, au fost susținute de cești revigorante de ceai și, mai presus de toate, de ascultarea Toccatas și Fugi ale lui Giovanni Sebastiano Bach. Acest acompaniament excepțional, repetat zilnic și ore întregi, părea să insufle pictorului darul tonului. acolo munca lui a devenit concentrată, absorbită. Mediul a căpătat o atmosferă aproape liturgică, gregoriană…”.
Secțiunea finală a expoziției își propune să ofere o privire asupra activității de fotograf a lui Emanuele Cavalli, investigând legăturile cu cercetările pe care le-a întreprins în pictură. Portrete, peisaje și naturi moarte conturează profilul unui fotograf cu stăpânire deplină a instrumentului și o privire surprinzător de modernă, de natură să trezească un reînnoit interes din partea criticilor din ultima vreme.
Galeria Națională de Artă Modernă și Contemporană
Bulevardul Artelor Frumoase 131
ORARE: de marți până duminică de la 9 la 19. Ultima intrare cu 45 de minute înainte de închidere
