„O vedetă rock și un șef înzestrat cu puteri puternice, de parcă Mick Jagger și generalul De Gaulle ar trebui să trăiască în aceeași persoană”. Este rochia pe care a cincea Republică Franceză îi cere președintelui ei să o poarte conform a ceea ce îi spune Richard Ferrand, șeful Adunării Deputaților lui Arthur Berdah, jurnalistul Figaro care urmează Elysée și care a scris un frumos biografia lui Emmanuel Macron, „Verités et légendes”, editat de Perrin.
Tânărul președinte francez (45 de ani în decembrie anul viitor), candidat pentru a-i succeda, a obținut la 10 aprilie 9.784.985 de voturi, egal cu 27,8% din voturi. Pe 24 aprilie, va trebui să recâștige cel mai înalt loc din Franța în fața contestatoarei extremei drepte Marine Le Pen care, la rândul ei, a câștigat 8.135.456 de voturi, adică 23,1% din preferințe. Aceeași provocare ca acum cinci ani.
Buletinul de vot în Franța: voturile lui Mélenchon sunt decisive
Pentru a câștiga, ambii trebuie să împartă prada adunată de Jean-Luc Mélenchon, fostul lider socialist al stângii radicale, „La France Insoumise”, care a ajuns la 22% din voturi, egal cu 7.714.574 de voturi. Și care și-a invitat adepții „să nu-i dea doamnei Le Pen nici măcar un vot”, fără să indice totuși că îl aleg pe Macron, ceea ce înseamnă să se mulțumească față de antipatia viscerală pe care alegătorii săi o au față de „președintele bogaților”, așa cum îl definesc ei, preferând să depună un buletin alb sau să meargă la plajă. Dacă totul va merge bine, pentru că potrivit unuia dintre cele mai recente sondaje publicate de ziarele franceze, cel puțin o treime dintre melenchoniști ar putea chiar să aleagă Le Pen în turul doi, pentru că „toată lumea, cu excepția lui Macron”.
Rămâne de văzut la cine se vor adresa Voturile lui Melenchon la buletinul de vot.
Cine este Emmanuel Macron: un star rock în fruntea Republicii Franceze
Revenind la președinte, costumul bicolor, parțial star rock, parțial șef de stat, pare făcut pe măsură pentru el, după cum a relatat Berdah.
Are „alura”, purtarea, de lider suprem, așa cum i-a fost acordată de marea majoritate a francezilor în sondajele luate înainte de vot, când încerca să-l convingă pe Putin să nu invadeze Ucraina; dar in acelasi timp are si stilul unui star rock, sa vada cat de confortabil este in lumina reflectoarelor pe orice scena, in provincii sau in capitala.
Dar cine este Emmanuel Macron astăzi după cinci ani de guvernare în care a trebuit să se confrunte mai întâi cu o criză socială teribilă, cea a vestelor galbene, și apoi cu o criză de sănătate și mai grea? Pentru a fi corect pentru mulți, încă mai este un politician neidentificat. Sau mai degrabă: cineva de care se lipesc multe etichete politice, chiar dacă cea de liberal-socialist este cea care se apropie cel mai mult de realitate.
Este foarte popular la Paris, unde a obținut 35% din voturi în primul tur al acestor alegeri; este detestat în orașele aflate în criză (în nordul și sudul țării), unde a ajuns în spatele lui Mélenchon (Lille) sau Le Pen (Marsilia).
De la bancher la ministru al Economiei, Industriei și Digitalului
Licențiat în filozofie, masterat în administrație publică la prestigioasa școală Ecole nationale d'administration (Ena), a fost socialist (2006-2009), apoi independent (2009-2016), apoi creator și șef al mișcării” În Marche!” (2016), redenumit în 2017, după alegerea în funcția de Președinte al Republicii, „La République En Marche”, formațiune care are astăzi, alături de aliatul Mișcării Democrate, MoDem-ul liberal, majoritatea în Adunarea Națională Franceză. . Înainte de a intra în politică, profesia lui era cea de bancher.
Macron a fost timp de doi ani (2014-2016) ministru al Economiei, Industriei și Digitalului în guvernul condus de Manuel Valls, în timpul președinției lui François Hollande. Era perioada sa socialistă și în cadrul partidului a ocupat partea centristă, cea asociată cu politicile „A treia cale” propuse de Bill Clinton, Tony Blair și Gerard Schroeder, și al cărei purtător de cuvânt Valls era tocmai în Franța.
Un lucru curios pentru noi italienii este că, în calitate de șef al Republicii Franceze, este Protocanonul de onoare al Bazilicii San Giovanni in Laterano, la Roma, o funcție onorifică care aparține președinților Alpilor și pe care au moștenit-o de la regii Franței.
Președintele care a spart modelul tradițional stânga-dreapta
În 2017, Macron s-a prezentat jurnaliștilor astfel: „Sunt poziționat mai degrabă la dreapta din punct de vedere economic, dar în ceea ce privește valorile mă simt de stânga”. Traducerea personalului său de atunci: „stânga inimii, dreapta valorilor; stânga fără laxitate, dreapta fără rasism”.
Dar până la urmă mesajul a fost citit, de-a lungul anilor, într-un mod diferit: prea mult la dreapta pentru stânga, prea mult la stânga pentru dreapta.
Si astazi? Astăzi, Macron continuă să fie un nou tip de politician, întruparea liderului unui „partid „catch-all”, conform formulării politologului german Otto Kirchheimer, care în anii ’XNUMX, întrebându-se despre evoluția organizațiilor de masă, au teoretizat venirea lor. Acest tip de partid pune ideologiile pe plan secund pentru a încerca să cucerească maximul numărul de alegători posibil. Este de fapt noua lume a politicii occidentale, cea în care trăim astăzi: ne referim la toată lumea fără a ne lăsa închiși de nimeni. Și în care singura distincție este: a fi conservator o progresivă.
Bine? Rău? Realist, mai mult decât orice. Și în orice caz, asta a făcut Macron în ultimii ani, privind mai ales în dreapta (a ales de două ori premieri din această zonă), și asta intenționează să facă acum, întorcându-și totuși privirea spre stânga. , către cei care au plecat atrași de populismul lui Mélenchon.
Macron vânează voturi după primul tur
Fără să aștepte un minut după închiderea urnelor de duminică trecută, luni dimineață se afla deja în nordul Franței, în orașele muncitoare, unde chiar a terminat pe locul trei, după Le Pen și Mélenchon.
El le-a spus reporterilor că va reînnoi mai ales pactele care implică cele trei uniforme ale Franței: liberté, egalitate, frăție.
Dar în termeni mai concreti? Cei care au votat stânga radicală (la fel ca și cei care au votat Le Pen) se așteaptă pur și simplu mai multă grijă de la stat, poate aceeași pe care au avut-o în anii grasi și la care nu vor să renunțe: nu la pensii la 65 de ani, nu companiilor noi care expulzează muncitori, nu orelor de muncă obligatorii pentru cei care iau venitul de solidaritate.
Cum îi va convinge Macron pe cei care au votat pentru Le Pen și Mélenchon tocmai să blocheze aceste proiecte?
Cuvântul magic pe care îl folosește președintele este „asamblare”, sau mai degrabă „ascultare”. Toți liderii mișcărilor care s-au prezentat la alegeri au fost invitați la Elysée pentru a-și pleda convingerile; iar dacă se va găsi o modalitate de a le aplica – a susținut el – va fi o „îmbogățire” pentru proiectul său final.
A fost întrebat: tot rasistul Eric Zemmour? Și el, pentru că reprezintă milioane de francezi, a răspuns el. Ne vedem din 25 aprilie.
Cetăţenilor pe care i-a întâlnit în mulţime, cei pe care nu i-a făcut în primul tur al campaniei electorale, le-a explicat că pensia extinsă de la 62 la 65 este esenţială pentru a nu cântări cheltuielile statului, dar că este o obiectiv de atins, nu o impunere: scopul poate fi atins în diferite etape. Și nici măcar nu a exclus un referendum pentru cineva care l-a propus.
În timp ce pe orele de lucru în mod obligatoriu pentru a obține venituri de solidaritate a făcut din asta o chestiune de demnitate a muncitorului: nu este vorba de a da caritate, ci de a-i însoți pe cei mai nevoiași spre un loc de muncă. Chiar dacă, chiar și în acest caz, el a spus că va asculta de partenerii sociali.
Suveranitatea europeană în centrul viziunii lui Macron
Pe de altă parte, nu a avut nicio șovăială cu privire la poziționarea internațională a Franței: Parisul este pe deplin în NATO, pe deplin în Occident, pe deplin în Europa.
Iar Europa este cea mai mare pasiune a lui. Un articol din New York Times l-a descris recent ca fiind „foarte pro-european”, chiar și în momente în care alți lideri păreau să se clatine.
Și nu este un secret că visul lui este să fie ales primul președinte al unei Europe unite. Are vârsta de a aștepta și, de asemenea, tenacitatea de a putea deveni unul.
Îi este ușor să se opună lui Le Pen pe scena internațională în condițiile în care liderul extremei drepte spune nu NATO, ea vrea o Uniune Europeană ca confederație de state naționale, un fel de Frexit, și revendică protecția produselor agricole și industriale franceze. Un pic ca Mélenchon.
Pe scurt, ceea ce iese la iveală este o Franță izolată și obiectiv mai mult sub influența puterii europene rămase, Rusia, decât sub cea a SUA, respinsă peste ocean. De fapt, nu trebuie uitat că Le Pen este aliatul european pe care Putin se poate baza cel mai mult: chiar și în fața masacrele recente din Ucraina nu s-a expus niciodată prea mult pentru a critica Moscova, solicitând cel mult o anchetă ONU pe teren. Ca să nu mai vorbim de datoria de peste 9 milioane de euro pe care partidul său a contractat-o în 2014 (anul anexării Crimeei) la o bancă din Moscova și pe care mai are de plătit-o.
Pe scurt, Macron, în teorie, are ceea ce trebuie câștigă provocarea finală. Dar, după cum știm, jocul democratic este ca cel al fotbalului: jocul nu se termină până nu a fost marcat ultimul gol.
