Electricitatea, o utilitate indispensabilă vieții umane. La fel de mult ca apa daca este adevarat ca fara electricitate nu exista progres si nici o imbunatatire a calitatii vietii. La peste șapte ani de la liberalizarea totală decisă de Uniunea Europeană în 2007, piața de energie electrică ar trebui să facă un alt salt calitativ în 2015: până la sfârșitul anului va deveni o piață unică de energie în Europa. Astfel revenim să vorbim despre noi reforme pentru a adapta o astfel de piață strategică la nevoile în schimbare ale familiilor și afacerilor. Iar în Italia guvern evaluează intervenții inovatoare, cu Legea competitiei, capabil să împingă competitivitatea industriei. „Reformele energiei electrice între eficiență și echitate” (Il Mulino, 573 pagini, 42 euro) adună contribuția a 34 de economiști și savanți, un instrument util celor care vor trebui să evalueze următoarele alegeri. Volumul este editat de Stefano Boffa, Stefano Clô și Alberto Clô dintre care publicăm, mai jos, mari fragmente preluate din „Concluzii deloc concludente” cu care se încheie cartea.
Concluziile deloc concludente
„Rezultatele obținute de reformele în domeniul energiei electrice, dar același lucru s-ar putea spune și despre reformele simetrice ale metanului, au fost în general pozitive, dar totuși parțial departe de așteptările alimentate inițial. Două, în special, sunt pârtiile care nu par să fi trecut pe deplin de testul pieței. În primul rând, dinamica prețurilor, care în ciuda diferențelor semnificative constatate pe piețele naționale individuale, a beneficiat mai mult de reglementarea pe segmentele în monopol natural (transmisie și distribuție) decât de înrădăcinarea în fazele potențial competitive (generare și distribuție). vânzare) a unei concurențe efective: capabilă să transfere o parte nemarginală a îmbunătățirilor de eficiență asupra prețurilor angro și, prin urmare, asupra prețurilor finale (Bernardini). (…) Chiar dacă nu rezultă că lucrurile ar fi mers mai bine în precedentul structuri monopoliste, „procesele de liberalizare s-au confruntat cu o criticitate mai mare în prezența unor rezultate așteptate puțin sau deloc acceptabile la nivel social” (Biancardi și Pagano).
Al doilea aspect critic este dinamica nesatisfăcătoare a investițiilor, testul de turnesol al capacității piețelor de a reduce nevoile pe termen lung. Investiții care s-au dovedit a fi relativ reduse în construirea de noi capacități de generare, excluzând noile resurse regenerabile subvenționate, și „destul de scăzute și insuficiente în raport cu nevoile” (Boffa, Piacentino și Poletti) în modernizarea și modernizarea liniilor de transport. , atât interne, pentru a le face compatibile cu pătrunderea generației distribuite discontinue, cât și transfrontaliere, pentru construirea fizică și economică a unei piețe unice. Pe scena europeană, cazul italian, în ceea ce privește investițiile, este, de altfel, anormal și virtuos (cel puțin din 2003): datorită prevederilor combinate de proiectare a pieței, deși în curs de dezvoltare laborios, și a politicilor de reglementare perspicace adoptate de o instituție independentă. Autoritate stabilită înainte de începerea liberalizărilor (Clarich și Sclafani) și majoritatea celorlalte țări. În ciuda progreselor înregistrate în gestionarea comună a sistemelor de transport și în cooperarea autorităților naționale de reglementare (Napolitano și Cirielli), rămâne faptul că Energy Europe, în afară de retorica pro-europeană, rămâne o însumare a piețelor naționale care reflectă anumite interese comune. ale statelor și altele, apărate cu gelozie de acestea, divergente dacă nu conflictuale, mai ales în politicile cruciale de achiziții externe. Concluzia este dubla. În primul rând: realizarea unei piețe unice europene a energiei, stabilită în mod optimist pentru sfârșitul acestui an, este încă departe de a fi prevăzută. În al doilea rând: că condițiile consumatorilor – care ar fi trebuit să beneficieze cel mai mare (deși incert) de pe urma reformelor – nu se poate spune că s-au îmbunătățit fără echivoc. Evidențierea acestor limite nu înseamnă neglijarea semnificației istorice a unuia dintre cele mai mari exerciții comune de reformă ale unei industrii, precum industria electrică, imobilă în structura sa de multe decenii, căreia statele i-au recunoscut întotdeauna o valoare strategică, industrială și socială deosebită. . Mai degrabă, înseamnă înțelegerea motivelor acestora și identificarea instrumentelor potrivite pentru a le depăși.(…)
Care este punctul de echilibru dintre stat și piață – pentru că acest lucru în sine nu este suficient – este întrebarea de bază cu care se confruntă statele europene. (…) În ce direcție să îndrepte deciziile operatorilor care au devenit privați, dacă nu sunt susținuți de piață, asigurând convergența deplină între prioritățile politice și prioritățile de afaceri, este sarcina strategiilor energetice reînnoite. Piatra sa de temelie, în consensul aproape general al autorilor, este recuperarea de către stările de planificare și coordonare pe termen lung a deciziilor luate de diverșii subiecți, neputându-se baza, așa cum ne-am făcut iluzii, doar pe coordonarea pieței ( A. Clô; Finon și Roques; Thomas; Stern; S. Clô și Di Giulio; Cassetta și Monarca; Biancardi și Pagano).
Dacă reformele de liberalizare au dat rezultate mixte din partea ofertei, rămânând poziții de putere care au împiedicat desfășurarea completă a concurenței efective, s-au obținut rezultate nepe deplin satisfăcătoare și în ceea ce privește consumatorul. După reduceri din prima fază post-liberalizare, prețurile la energie electrică au cunoscut o creștere progresivă generalizată, exacerbată, în valorile finale, de transferul de stimulente către resursele regenerabile (Bernardini). (..)
Revenirea intereselor consumatorilor în centrul preocupărilor lor a condus, în majoritatea țărilor, la o discuție - căreia acest volum dă ample dovezi - cu privire la oportunitatea continuării formelor de reglementare a prețurilor finale ale energiei electrice, astfel încât piețele „să fie lăsat liber jocului concurenței și, prin urmare, livrat exclusiv protecției ex post a autorităților antitrust în ipoteza că cea mai bună reglementare este cea care creează condițiile pentru a se putea descurca fără sine» (Clarich și Sclafani). Pentru că, se susține, reglementarea, prin definiție, ar trebui să fie temporară în segmentele competitive și structurală doar în cele monopoliste fiziologic. Pentru că, concluzionează, s-ar obține reduceri considerabile de preț în beneficiul consumatorilor minori. Nu există nicio îndoială că există ceva adevăr în aceste afirmații. La fel este și faptul că se bazează pe două presupuneri discutabile, ridicând în același timp o subtilă îndoială.(…)
Prima ipoteză este că piața finală poate fi considerată efectiv competitivă. Acest lucru ar necesita apariția diferitelor condiții, dincolo de numărul de operatori, precum: o înclinație adecvată la risc a consumatorilor; transparenta/corectitudinea absoluta a informatiilor de care dispun, astfel incat sa se limiteze asimetriile si costurile de tranzactie in comparabilitatea ofertelor; capacitatea lor deplină de a alege furnizorul unui serviciu, cum ar fi electricitatea, care nu este comparabil cu alte servicii; nu în ultimul rând: o protecție adecvată a drepturilor lor în fața neîndeplinirilor dacă nu a comportamentului înșelător al furnizorilor (Vazio). Condiții despre care nu se poate spune că sunt pe deplin îndeplinite și datorită faptului că „sfera de obținere a beneficiilor din deschiderea concurenței a activității de retail este deosebit de limitată în special pentru clienții mai mici”, astfel că „este suficient să se prevadă posibilitatea pentru ca clienții finali să vadă prețul angro care se formează pe piață transferat acestora – fără a aplica costuri excesive de tranzacție – pentru a obține prețuri cu adevărat competitive» (Boschi). Ranci, în schimb, potrivit căruia: „sarcina autorităților este de a solidifica schelele pieței libere și de a contura calea spre eliminarea regimului reglementat, identificând măsurile de însoțire” care ajută consumatorul „ să-și exercite libertatea de alegere fără a suporta costuri excesive [și] progrese către o protecție mai eficientă bazată pe conștientizarea consumatorilor, comportamentul respectuos din partea operatorilor, transparența pieței”. (..)
A doua ipoteză, corelată cu prima, este că piața liberă, care a devenit atotcuprinzătoare în vânzările finale, este în sine cel mai bun instrument de protecție a consumatorilor. Adevărat, dar și mai mult în teorie decât în realitatea unei piețe, privind pe cea națională, care, în amonte, s-a secat din ce în ce mai mult, din cauza ponderii tot mai mari a surselor regenerabile în generare (40% în 2013), și care , în aval, reprezintă puțin peste jumătate din factura de energie electrică. Îndoiala subtilă este că eliminarea pieței protejate oferă tentația companiilor furnizori de a-și îmbunătăți bilanțurile slabe, manevrând pârghia de preț în sus pentru a crește marjele care în prezent sunt neglijabile. Ce s-ar întâmpla dacă cei aproximativ 28 de milioane de utilizatori ar fi lipsiți de posibilitatea de a obține aprovizionare de pe piața protejată, la prețuri, potrivit Autorității, uneori mai mici decât cele oferite pe piața liberă. (..)
La aceste argumente ar trebui adăugate alte două considerații. Primul este că prețurile indicate de Autoritate pe piața protejată nu pot fi denumite „prețuri administrate”, fără referire la prețurile pieței, întrucât ele reflectă exact prețurile angro la care Cumpărătorul Unic – un fel de mare consorțiu de cumpărare de consumatori – își procură jumătate din nevoi în concurență cu alți operatori (Di Porto). (...)
Al doilea motiv pentru intensificarea intervenționismului public este apariția în Europa - din cauza loviturilor de ciocan ale Marii Recesiuni și a creșterii prețurilor la energie - a unor buzunare mari și tot mai mari de sărăcie energetică, o „nouă prioritate socială care trebuie combatată deloc. la nivel național și european”, care cuprinde consumatorii vulnerabili, incapabili să achiziționeze servicii esențiale. O sărăcie care nu a cruțat țara noastră din cauza dinamicii prețurilor relative, dar mai ales a extinderii zonei de sărăcie (Miniaci, Scarpa și Valbonesi). Merită să reamintim că Parlamentul European și Consiliul au impus statelor membre obligația de a garanta serviciul universal de energie electrică, cum ar fi „dreptul la furnizarea de energie electrică de o anumită calitate la prețuri rezonabile” și de a adopta „măsuri adecvate pentru proteja finalul clienților”. Obligații despre care, pe ambele fronturi, nu se poate spune că au fost respectate. (..)
Speranța este că schimbul liber de analize, idei și propuneri care au motivat publicarea acestui volum va putea, pe de o parte, să dea seama de marea complexitate a problemelor cu care se confruntă Europa în construirea unei piețe unice pentru „energie”. , în adâncul unei crize economice care nu pare să se încheie, și ajută la identificarea celor mai prudente și lungimitori alegeri pentru țara noastră”.
