Au mai rămas aproximativ 24 de ore pentru aprobarea notei de actualizare DEF e ciocnirea dintre Luigi Di Maio și Giovanni Tria atinge tonuri care în alte vremuri ar fi fost mai mult decât suficiente pentru a provoca o criză guvernamentală. Liderul pentastellato face presiuni pentru a aduce deficitul bugetului de stat cât mai aproape de pragul de 3% pentru a putea lansa veniturile și pensiile cetățenilor pe lângă revizuirea Fornero și reducerea impozitelor. Grillinii amenință direct înalți oficiali ai Trezoreriei care, în opinia lor, ar arunca o cheie în lucrările propunerilor lor. Dar este clar că adevărata țintă a acestor amenințări este însuși ministrul Tria care, după cum se va aminti, fusese indicat de Quirinale tocmai cu sarcina de a supraveghea ținerea conturilor.
Netulburat în focul controversei a fost șeful Trezoreriei, Giovanni Tria, răspunse el în natură afirmând că în calitate de ministru a jurat că va apăra „interesul națiunii” și nu pe cel politic al unui singur partid. Apoi, cu răbdare, a încercat să explice pentru a enesima oară liderilor celor două partide guvernamentale că extinderea prea mult a deficitului nu duce la o creștere mai mare a economiei și că, dimpotrivă, creșterea dobânzii la datoriile vechi și noi ar riscă arderea unei părți din resursele constatate odată cu creșterea deficitului cu efecte deprimante asupra creșterii. Mai mult, a adăugat Tria, toate aceste strigăte descompuse nu riscă decât să crească incertitudinea și acest lucru induce un comportament mai prudent atât investitorilor, cât și consumatorilor. Pe scurt, fără a menține un echilibru sănătos în conturile publice și a încerca să confirme cursul reducerii lente a datoriilor, există riscul de a nu aduce beneficii cetățenilor, ci mai degrabă de a bloca complet creșterea PIB, deși modestă, și, prin urmare, de a reduce oportunitati de angajare.
Este destul de clar că conflictul nu se referă atât la încă una sau două zecimale în deficit, ci este vorba tocmai despre abordarea care trebuie făcută bugetului și deci despre ce rol poate juca cheltuielile publice în susținerea creșterii. Di Maio, ascultând cu urechea la ceea ce spune un auto-numit expert în economie din personalul său, consideră că creșterea cheltuielilor duce cu siguranță la o creștere a PIB într-o măsură mai mult decât proporțională cu cheltuiala în sine, pentru a putea reveni în câţiva ani de cel mai mare deficit. Dar o astfel de relație nu a mai avut loc în trecut și, în orice caz, impulsul creșterii depinde nu numai de volumul cheltuielilor, ci și de calitatea acesteia. Investițiile, dacă sunt bine alese, cu siguranță au un efect mai mare decât sprijinul pentru venituri și pensii. Acesta este motivul pentru care Tria, încă de la prima apariție în Parlament, a susținut nevoia de a se concentra pe investiții prin extinderea măsurilor de sprijin pentru cetățeni precum venitul de bază sau impozitul unic pe întreg mandatul. Și tot ieri, marți, el a reiterat că pe plan fiscal ar putea exista un început de reducere a impozitelor prin favorizarea întreprinderilor mici și mijlocii, în timp ce sprijinul pentru sărăcie și alte măsuri sociale trebuie înțeles mai mult ca un amortizor necesar pentru a facilita restructurarea aparatului productiv, atenuarea inevitabila neliniște socială, care este ca o subvenție acordată tuturor italienilor pe o perioadă nedeterminată.
În ciuda rezistenței, Tria însuși își dă seama că, odată cu încetinirea economiei, trebuie să fim puțin mai îndrăzneți de partea bugetului public. Și de fapt manevra în pregătire de aducere a deficitului la 1,9% ar reprezenta deja o inversare clară a tendinței față de traiectoria de întoarcere convenită cu Bruxelles care pentru 2019 prevedea un deficit de 0,8%. Prin urmare, am crește cu mai mult de un punct cu efecte asupra deficitului structural (un parametru greu de calculat) și cu siguranță a datoriei nesigure. Mult va depinde de credibilitatea pieței în ceea ce privește modul în care este construită manevra. Dacă spread-ul și ratele scad, conturile se vor putea recupera, altfel există un risc mare.
Întârzierile noastre, așa cum am subliniat în mod repetat, nu depind de restricțiile privind cheltuielile publice, ci de productivitatea scăzută a sistemului nostru. Și se face puțin sau nimic în acest sens. Se naște suspiciunea că Di Maio și asociații săi sunt victime ale gândului unui „economist mort”, așa cum a spus Keynes fără să se gândească că această judecată ar fi putut fi aplicată și lui însuși.
