Pentru Mario Draghi, redresarea economiei europene este modestă, lent, dar procedură, susținut de o politică monetară pe care el însuși a definit-o drept „acomodativă”.
Pe scurt, pentru Draghi, un pahar pe jumătate plin. Ce umple paharul pe jumătate?
Inflația: se va întoarce (previziunile BCE spun) spre 2% în 2016
Finante publice: deficitul/PIB din zona euro va scădea în continuare de la 3,2% la 2,7% în 2014, reducând și mai mult ceea ce Draghi numește dezechilibre.
Politică monetară: BCE va menține ratele scăzute chiar și atunci când inflația revine la 2% și astfel ratele reale vor scădea.
Mecanismul de transmitere a politicii monetare: sa îmbunătățit datorită măsurilor luate în ultimii ani.
Și ce ține paharul gol pentru cealaltă jumătate?
Diferența dintre PIB și capacitatea de producție: oricum ai masura, ramane sus si cade prea incet. Zona euro este astăzi o zonă de stabilitate, dar nu de prosperitate sau de creare de locuri de muncă
Șomaj structural: necesită reforme structurale care avansează prea încet
Finante publice: da, iar tu, pentru că există pericolul ca guvernele să zădărnicească eforturile depuse făcând din nou să crească datoria și aruncând la gunoi sacrificiile făcute.
Cu alte cuvinte, discul roșu al lui Draghi pentru depășiri de deficit! Optimismul moderat al lui Draghi se bazează așadar pe un pariu pe un drum îngust și riscant. BCE este convinsă că șomajul european este parțial ciclic și parțial structural. În ceea ce îl privește pe cel de-al doilea, nu rămâne decât să avem încredere în reformele „structurale” (și la nivel național). În ceea ce privește primul, însă, BCE consideră că șomajul ciclic va scădea ca răspuns la creșterea cererii.
Și de unde va veni o creștere a cererii agregate? Pentru Draghi, aceasta va fi stimulată de politica monetară acomodativă, îmbunătățirea condițiilor financiare și consolidarea fiscală. Un raționament bazat pe două ipoteze: modelul lui Draghi se bazează pe eficacitatea „canalului de creditare bancară”, adică mecanismul (tipic modelelor tradiționale keynesiene) prin care, într-o economie în care există un șomaj ciclic ridicat, ratele reale mai mici stimulează investițiile. Este un punct în care dovezile empirice oferă astăzi un suport foarte fragil.
Modelul lui Draghi mizează și pe efectul finanțelor publice, cu condiția ca guvernele să intervină cu ajustări care să stimuleze creșterea. Dar chiar și aici construcția este fragilă, deoarece, deși este adevărat că o redistribuire adecvată a sarcinii fiscale poate avea un efect limitat asupra cererii, efectul este anulat într-un context de comprimare a deficitului. Pentru că un deficit mai mic nu poate decât să elimine fluxuri esențiale de bani din economia reală. Partea plină a paharului pare, deocamdată, plină de iluzii.
