Câte declinații posibile ale termenului de democrație există? Cui ar trebui să i se acorde preferința între democrația directă și democrația reprezentativă? Sunt presupusele forme de democrație directă de fapt o păcăleală? Cartea recentă a lui Francesco Pallante, profesor de drept constituțional la Universitatea din Torino, încearcă să răspundă la aceste și la alte întrebări, legate de experiențele concrete ale democrației trăite în Occident, chiar și în diferite epoci.
În cele 14 capitole, fiecare îmbogățit cu note explicative și bibliografice, cititorului i se oferă un itinerar expozitiv, sugestiv și incitant, al cărui laitmotiv este constituit de analiza diferitelor forme de implicare a poporului în alegerile politice care sunt etichetate sub denumirea de democrație.
Începe cu o prezentare generală a instrumentelor care pot fi utilizate pentru a asigura implicarea ocazională a publicului în probleme specifice: de la referendumul abrogativ la cel propoziţional; de la rechemare, la petiția populară, la primare. Temele de reprezentare și reprezentativitate, de delegare sunt apoi explorate pentru a ajunge la concluzia că democrația reprezentativă este sinteza a două idealuri opuse: pe de o parte, acela al guvernaților de a participa cu adevărat la alegerile guvernanților; pe de altă parte, cea a guvernanților de a-și exercita propriile alegeri în mod autonom în absența constrângerilor de mandat.
Totul este plasat corespunzător de către autor într-o dimensiune istorică, ceea ce îi permite să citeze orientările și contribuțiile care s-au succedat de-a lungul timpului în acest domeniu al filosofilor și politologilor, evaluând în același timp consecințele decurgând din evoluţia înregistrată în contextul social.
Se abordează astfel o temă foarte sugestivă, transformarea rolurilor, atât ale partidelor politice, cât și ale statului, din ce în ce mai inspirate de principiul subsidiarității; și, în sfârșit, a cetățenilor individuali despre care se crede că sunt apreciați prin oferirea acestora posibilitatea de a-şi promova interesele în discuţiile publice, sau alternativ prin recunoașterea dreptului de a alege liderii și liniile politice de bază. În această trecere în revistă a experiențelor trebuie menționat și capitolul dedicat cazului Elveției, care, cu sistemul său managerial născut din experiența Revoluției Franceze, constituie un „tertium genus” față de sistemele parlamentar și prezidențial.
Analiza ultimilor 30 de ani ai vieții politice italiene, atenția acordată caracteristicilor Mișcare de 5 stele cu paradoxurile ei ele însoţesc, pe de o parte, descrierea prăbuşirii progresive a sistemului parlamentar şi dezmembrarea organelor intermediare ale societăţii din ţara noastră; pe de altă parte, certificarea apariției unei democrații digitale, favorizată de izbucnirea revoluției tehnologice.
Partea finală a cărții este dedicată modului de a ieși din dificultățile actuale în care se luptă democrația. Aici autorul face o alegere precisă a domeniului, eliminând ipoteza unei democrații directe, prea expuse riscului unei „tiranie a majorității”, și preferând pariul unei democrații reprezentative. Un pariu, care se poate dovedi reușit în două condiții: atribuirea unei valori pozitive pluralismului social și neconsiderarea acestuia o amenințare; consideră că „conflictul orientat spre compromis este singurul instrument potrivit pentru a asigura libertate egală pentru toate pozițiile”. Cu convingerea declarată că într-un scenariu în care nu există certitudinea rezultatului, „incertitudinea unui pariu este totuși preferabilă certitudinii unei înșelăciuni”.
