Dezbaterea se deschide, după prezentarea semnată de Ernesto Auci pe site-ul nostru, a noii cărți a lui Giorgio La Malfa despre figura lui John Maynard Keynes. In articol intitulat „Fassina, un keynesian imaginar: mai mult guvern în economie și mai multe cheltuieli publice nu sunt o rețetă”, Ernesto Auci a subliniat modul în care ipoteza lui Fassina de creștere a cheltuielilor publice ar putea stârni iluzii înșelătoare. Publicăm mai jos considerentele fostului parlamentar Giorgio La Malfa despre articolul publicat marți dimineață și noua replică a lui Ernesto Auci.
INTERVENȚIA LUI GIORGIO LA MALFA
Dragă Ernest,
Am citit articolul tău despre cartea mea și despre Fassina. Vă mulțumesc foarte mult atât pentru expunerea conținutului eseului meu, cât și pentru că ați apreciat claritatea expunerii. În discursul meu de încheiere la prezentarea cărții, ați înțeles pe bună dreptate afirmația că ceea ce trebuie recuperat este spiritul keynesianismului, mai degrabă decât instrumentele individuale, tot din cauza condițiilor internaționale diferite de astăzi față de atunci. Și totuși, din această recunoaștere, nu merg cu concluzia la care ajungeți, și anume că nu este nimic de făcut, trebuie să acceptăm că noile condiții constrâng politicile economice în așa măsură încât nu putem face altceva decât să rămânem în interior atât de mult. spune parametrii europeni.
De ce? În primul rând, parametrii europeni ar putea fi rediscuți și BCE încredințată o sarcină mai asemănătoare cu cea a Fed-ului care nu are ca singur orizont dinamica prețurilor, ci și investițiile și ocuparea forței de muncă. Sau, dacă acest lucru nu ar fi posibil, s-ar putea evalua dacă nu ar fi mai bine să ne „certăm” cu Europa și să creștem, decât să acceptăm o politică economică care ne va duce în curând să trebuiască să încălcăm angajamentul pactului fiscal de a reduce raportul datorie-PIB sau adăugați noi măsuri restrictive.
Teza mea este că Italia urmează o cale care nu o scoate din criză. Dacă da, riscăm să pierdem timpul. Astăzi am văzut un articol în Corriere, pe care însă îmi rezerv dreptul de a-l citi mai târziu, de Munchau care spune practic ceva de genul ăsta.
Înțeleg lipsa ta de simpatie pentru Fassina, dar acest lucru nu te poate conduce la concluzia că Italia este acum pe drumul cel bun.
Foarte recunoscător pentru atenția dumneavoastră.
George La Malfa
RĂSPUNSUL LUI ERNESTO AUCI
Dragă George,
Nu cred deloc că trebuie să fim mulțumiți de situația actuală, ci mai degrabă sunt convins că trebuie să luăm exemplul oamenilor cu temperamentul lui Keynes pentru a ne imagina noi sinteze economice și politice care să permită saturarea deplină a factorilor de producție. Și de aceea am găsit cartea ta distractivă și inspirată. Principala problemă care separă viziunea mea de a dumneavoastră se referă la căutarea cauzei fundamentale a crizei italiene, care, la rândul ei, face parte dintr-o criză europeană mai largă.
Italia a încetat să crească cu mult înainte de 2008, în principal din cauza risipei de resurse indusă de un sistem politic și administrativ complet incapabil să urmărească vreun obiectiv de interes general, dar s-a pliat doar pe apărarea pozițiilor sale privilegiate (uneori mizerabile). Consecința este că fiecare grup a fost determinat să ridice bariere pentru a-și proteja propria nișă de bunăstare, fără a înțelege că doar a sta pe loc înseamnă a te retrage. Deci școala nu funcționează la noi, iar universitățile sunt dominate de logica baronală. Serviciile publice sunt adesea slabe, oamenii sunt recompensați nu pe merit, ci pe baza calității de membru. Justiția (cum spune Munchau) este un factor de frânare pentru orice inițiativă antreprenorială, dar și cauza unei paralizii birocratice în care deocamdată nimeni nu vrea să-și asume nici cea mai mică responsabilitate.
Dacă aceasta este principala problemă, atunci nu măsurile macroeconomice pot asigura o creștere mai mare. Numai cheltuielile publice nu ar face decât să agraveze distorsiunile sistemului. Dar pentru a repara multele piese ale unei micropolitici, este nevoie de forță politică pe care nimeni nu a avut-o de zeci de ani. Sau mai degrabă, Berlusconi l-a avut de două ori în 2001 și 2008, dar nu a știut să-l folosească. De aici și necesitatea lansării unor reforme instituționale care sunt pe bună dreptate apreciate de OCDE și de investitorii internaționali care tot întreabă dacă se poate avea încredere în noul curs politic.
Desigur, și Europa are partea ei de greșeli. Dar lipsa noastră de credibilitate ca țară ne-a împiedicat de la orice încercare de a face raționament serios și de a impune alte soluții decât cele adoptate. Acum mi se pare că BCE a slăbit sforile politicii monetare, în timp ce principala problemă mi se pare aceea a uriașului excedent comercial al Germaniei. Dar singura posibilitate de a impune o schimbare de ritm în Europa este să fim credibili și pentru asta încercăm, cu sacrificiu, să respectăm parametrul 3%.
Fassina și însoțitorii săi nu sunt deloc inovatori. Vor doar să pună un bilanț pentru a crește puțin cheltuielile curente. Ei vor să restabilească pensiile de pensionare și rigiditățile sindicale la locul de muncă. În acest fel nu vor mai fi angajați, ci se va da o nouă lovitură productivității sistemului pe care se bazează în cele din urmă sustenabilitatea datoriei.
Un salut cald.
Ernesto
