Extras din discursul lui Enrico Cucchiani din 12 octombrie la Washington, Ambasada Italiei, cu ocazia reuniunii anuale a Fondului Monetar Internațional. Discursul lui Cucchiani a deschis discuția mesei rotunde moderate de Bill Emmott, fost director al Economist, la care au participat și Martin Feldstein, cunoscutul economist de la Harvard, care făcea parte din anturajul lui Bill Clinton, și Arrigo Sadun, fostul Monetar Internațional. Fond".
„Paradoxul european” („Paradoxul european”)
Europa, în teorie, are toate ingredientele necesare pentru a avea succes.
– Se bucură de parametri macroeconomici solidi, superiori celor ai celorlalte blocuri economice majore
– Reprezintă prima piață din lume ca mărime
– Are companii mari și mărci admirate în fiecare colț al planetei
– Are standarde educaționale medii foarte ridicate
Paradoxul este că, în ciuda acestor puncte forte extraordinare, economia europeană trece printr-o perioadă de recesiune/stagnare fără precedent; rata șomajului este la niveluri inacceptabile și crește și mai mult, iar șomajul în rândul tinerilor, în special, constituie o problemă alarmantă, foarte gravă atât din punct de vedere economic, cât și social (cel puțin în regiunea europeană). În 2012, diferența de creștere a zonei euro față de media mondială a fost de 4% și de 3% față de Statele Unite (vezi Anexa 1).
Cum explicați „paradoxul european”? Care sunt cauzele decalajului de creștere? La baza crizei economice actuale se constată o scădere bruscă a investițiilor (aproximativ -15 la sută în Europa față de epoca pre-Lehman și aproximativ -25 la sută în Italia). La baza declinului se află nivelul scăzut de „libertate economică” și „competitivitate” (vezi Anexa 2) al unora dintre cele mai importante țări (Italia, Spania și Franța) în comparație cu țările din Nord, Regatul Unit și Germania. Bunăstarea, mândria europenilor, constituie un alt handicap din punct de vedere competitiv: Europa, de fapt, are o populație, așa cum își amintește adesea doamna Merkel, care valorează 7% din populația lumii, în timp ce, la aceeași scară, , PIB-ul este egal cu 25 la sută, iar cheltuielile sociale reprezintă 50 la sută. Tema de bază nu este, evident, utilitatea bunăstării, ci sustenabilitatea acesteia. Dacă aceste niveluri de cheltuieli nu ar fi sustenabile, ar exista riscul de a preda generațiilor următoare un viitor fără locuri de muncă și fără bunăstare.
Într-un context de competitivitate scăzută și libertate economică scăzută, nu este, prin urmare, surprinzător că investițiile sunt direcționate în afara Europei și, repetăm, aceasta este cauza fundamentală a recesiunii prelungite a UE. Procesul de „integrare” în curs de desfășurare este cu siguranță o evoluție pozitivă pentru un grup de țări subdimensionate în mod individual, dar, prin el însuși, nu este suficient pentru a rezolva problema creșterii.
„Integrarea”, cu excepția notabilă a uniunii bancare (fiind implementată datorită conducerii luminate și autoritare a BCE) este un proces lent. Acest proces este lent atât pentru complexitatea tehnică a implementării sale, cât și pentru rezistența politică de înțeles (deși nu pe deplin justificată). Economiile performante, de fapt, se tem de costul subvențiilor pentru țările aflate în dificultate și acestea se tem să fie sugrumate de măsurile de austeritate impuse de Nord. Tranziția către suveranitatea comună (un alt mod de a descrie procesul de integrare) este, după părerea mea, apreciabilă, dar se întâmplă prea lent și, între timp, economia se chinuie să iasă din acest impas prelungit și cetățenii - tinerii oamenii în special – continuă să plătească un cost social prea mare și nesustenabil.
Deci, ce ar trebui să facă Europa pentru a-și realiza potențialul extraordinar și pentru a-și construi punctele forte extraordinare? Ce ar trebui făcut pentru a accelera recuperarea și a relua o cale de creștere și progres? Pe lângă „integrare”, este nevoie de un proces de „aliniere” (în italiană, poate mai puțin eficient, am putea traduce „aliniere”, „adaptare”) la cele mai bune practici internaționale testate, selectate dintre cele ale țărilor virtuoase. a Uniunii Europene, dar și printre cele ale țărilor non-europene care fac parte din 75 la sută din economia mondială în creștere cu ritmuri ridicate. În economia globală, dacă vrei să fii competitiv, nu-ți poți permite să-ți limitezi orizontul la curtea din spate. În practică, aceasta înseamnă:
– Reducerea cheltuielilor publice, care se află în prezent la niveluri nesustenabile în multe țări. Acest lucru necesită eliminarea straturilor de birocrație care inhibă atât investițiile, cât și dezvoltarea unei noi generații de antreprenori.
– Reechilibrarea cheltuielilor publice pentru a încuraja investiții mai mari în Educație, Cercetare și Dezvoltare și Infrastructură – Privatizarea tot ceea ce nu este strategic (asigurându-vă că termenul de strategic nu este folosit ca scuză pentru a nu face nimic) pentru a recupera resursele care urmează să fie alocate reducerii a datoriei publice și să asigure cetățenilor produse/servicii de mai bună calitate, la un preț mai mic
– Realizarea de reforme structurale (piața muncii, pensii, sistemul fiscal în funcție de prioritățile și specificul națiunilor individuale)
„Alinierea”, în realitate, nu este doar complementară „integrării”: este pregătitoare deoarece este dificil ca „integrarea” să fie realizată și să stea în absența „politicilor” și „practicilor” aliniate și armonizate. . Nu numai. În timp ce procesul de „integrare” necesită acordul tuturor țărilor, „alinierea” este responsabilitatea și interesul fiecărui stat membru: nu este vorba de „temele” atribuite de Bruxelles sau de vreo țară din nord, ci de o autonomie și conștientizare. alegerea de a asigura competitivitatea și creșterea economiei naționale. Un ultim domeniu de intervenție. Europa este un continent cu o populație care îmbătrânește rapid, iar tinerii au puțină influență politică. Șomajul în rândul tinerilor nu este doar o problemă economică și socială: este și o problemă morală și ca atare ar trebui să fie trăită de fiecare dintre noi! Ceva extrem de simplu ar putea fi foarte eficient și poate avea implicații pozitive pentru toată lumea. În Statele Unite, mobilitatea geografică este de 15 ori mai mare decât în Europa. În Europa, cea mai mare constrângere a mobilității geografice sunt barierele lingvistice.
O a doua limbă obligatorie în întreaga Uniune ar putea rezolva problema. Această a doua limbă poate fi doar engleza, limba universală a afacerilor. O difuzare și practica adecvată a celei de-a doua limbi ar permite, de exemplu, tinerilor catalani și calabrezi, care au rate ale șomajului de 50 la sută, să găsească un loc ușor în Danemarca, o țară în care există o lipsă de forță de muncă . Un ultim gând. Termenul „New Normal” a intrat în limbajul comun. Se crede larg că „Noua Normală” este și trebuie să fie mai rea, mult mai rea decât „vechea normală” (cea din epoca pre-Lehman). Cred că este potrivit să revedem acest clișeu. Există, de asemenea, o „Nouă Normalitate bună”, o Nouă Normalitate „pozitivă” măsurabilă în ceea ce privește creșterea economică și îmbunătățirea nivelului de trai al populațiilor. Această „nouă normalitate bună” este palpabilă în Silicon Valley, Singapore, Hong Kong, Shanghai, Tel Aviv, Dubai. Poate că a venit momentul ca Bruxelles-ul și alte capitale europene să înceapă să gândească în afara cutiei tradiționale și să-și lărgească orizonturile. În interesul noilor generații!
