Spania merge astăzi la vot și cel mai probabil rezultat este o victorie a centru-dreapta. O întoarcere deci la Moncloa a popularului după vreo 8 ani de domnie socialistă. O alternanță care se datorează, dacă va fi confirmată prin vot, crizei economice actuale și faptului că premierul în funcție, Josè Luis Zapatero, a reacționat târziu și slab la criză, preferând problemele sociale problemelor economice (căsătoria între homosexuali, dezincriminarea avortului, egalitatea între bărbați și femei, divorțul rapid, memoria istorică).
Sondajele iau deci de la sine înțeles victoria „gri” Mariano Rajoy, eternul învins al politicii spaniole. Succesorul lui Aznar a fost, de fapt, învins de Zapatero, atât în 2004, cât și în 2008 și ar fi riscat și de data aceasta dacă socialiștii nu ar fi meritat foarte mult să fie realeși în ultimii 3 ani. Totuși, va fi interesant de văzut dacă din sondaje va ieși o victorie „rotunde”, adică cu o mare majoritate absolută în camera inferioară, sau dacă va fi îngustă, așa cum au indicat unii analiști în ultimele săptămâni.
Sloganul PP „Alătură-te schimbării” este cu siguranță eficient, dar totul rămâne de verificat. Programul lui Rajoy rezumat în 100 de puncte (nu puține) este de fapt un amestec de liberalism, austeritate, reformă a muncii, ajutor pentru afaceri, reduceri la aparatul public și revigorare economică, cu siguranță lăudabil, dar deloc ușor de implementat. Mai ales în ceea ce privește capitolul ocupare, dacă ținem cont de faptul că Spania are o rată a șomajului de 21% cu 5 milioane de șomeri.
Pe de altă parte, candidatul socialist Alfredo Perez Rubalcaba, unul dintre cei mai stimați și experimentați politicieni de pe scena spaniolă, a greșit (dacă putem vorbi de greșit) prezentându-se după dezastruoasa conducere a lui Zapatero și deci cu o Spanie care este cerând cu voce tare o schimbare: politică și economică. Există, așadar, șanse mici ca fostul număr doi în Guvern și fost ministru de Interne să ajungă. El va conduce așadar opoziția, o opoziție responsabilă care cu siguranță va sprijini noul guvern în dificila misiune de relansare a țării.
Cu toate acestea, 2011 în Spania va rămâne bine înscris în istoria democratică recentă a țării: cu siguranță din cauza crizei economice (în trimestrul al treilea, PIB-ul spaniol a rămas substanțial plat) și a celei financiare (vezi criza bancară), care a condus țara. se îndepărtează de „default”, așteptând să negocieze un pachet de măsuri de sprijin cu UE în caz de nevoie urgentă. Dar și pentru alte episoade semnificative: reconcilierea definitivă cu teroriștii ETA la capătul a peste treizeci de ani de atentate sângeroase; demonstrația „indignaților” care l-a forțat pe premierul Josè Luis Zapatero să convoace alegeri cu șase luni înainte de expirarea naturală a legislaturii la începutul verii trecute.
Pe scurt, Spania a dat întregii Europe lecții de democrație, de mare maturitate și seriozitate. Așa încât să merite aplauzele Bruxelles-ului, dar și într-un fel al piețelor dacă ne gândim că la începutul anului diferența cu bundul german era mult mai mare decât cea italiană și acum nu este cu mult mai mare decât cea a bundului german. Bel Paese.
După cum spuneam, mai sunt multe probleme de rezolvat: creșterea și ocuparea forței de muncă mai presus de toate, dar și cum să ieșim dintr-o criză imobiliară care a îngenuncheat literalmente țara și a „splinat” băncile cu active și credite care sunt greu de recuperat pe termen scurt. Aceasta este ecuația pe care noul premier al Spaniei, desemnat de votul popular de duminică, va trebui să o rezolve pentru a face o schimbare și a evita o nouă contagiune. Iar simpla alternanță a Guvernului, în sine, cu siguranță nu este suficientă. Ca și cum ar spune că următoarele câteva săptămâni vor fi cruciale pentru a înțelege dacă noul premier va avea suficient sprijin din partea Parlamentului și o mână fermă pentru a ghida schimbarea.
