În 2012, economia italiană a evitat prăbușirea datorită strângerii mult deplorate de către Mario Monti și a Legii Fornero, și mai contestată, care a reformat pensiile. Altfel, raportul datorie-PIB ar fi crescut la 145%. Observatorul de Conturi Publice din Italia, condus de Carlo Cottarelli o scrie, în predicat de a deveni prim-ministru cu câteva ore înainte ca M5S și Lega să se așeze la masă pentru a forma noul guvern.
Cottarelli este unul dintre cei mai mari experți în finanțe publice și a fost responsabil pentru Italia pentru Fondul Monetar Internațional. Ultimul său raport – intitulat „Tendințe ale datoriei după înăsprirea fiscală din 2012” – a fost lansat în acest weekend și începe așa:
De ce, în ciuda politicilor de austeritate introduse în 2012, a crescut raportul datorie publică/PIB în următorii ani? Nu demonstrează creșterea raportului datorie publică față de PIB că politicile de austeritate sunt contraproductive pentru că determină o creștere a datoriei față de PIB? Această notă, prin simple simulări, demonstrează că, fără înăsprirea fiscală din 2012, raportul datorie/PIB ar fi crescut mai rapid și ar fi în prezent între 142 și 145 la sută. De fapt, cu datoria în creștere și mai rapid decât a fost în realitate, criza s-ar fi adâncit probabil, provocând colapsul complet al economiei italiene.
Cottarelli, și cercetătorii care au coordonat lucrările, afirmă că fără manevra restrictivă - o reducere de 2,4% din PIB prin lansarea Legii Fornero, introducerea IMU, creșterea TVA, IRES și accize la benzină și alcool – datoria ar fi scăpat de sub control cu consecințe cu adevărat dramatice pentru Italia. Prima ar fi fost creșterea spread-ului, care ar fi adus cu sine și o dificultate mai mare în obținerea creditului atât pentru gospodării, cât și pentru afaceri. Izolarea Italiei ar fi crescut, relațiile cu BCE compromise. Un „efect Grecia” devastator datorită impactului pe care l-ar fi avut asupra Uniunii Europene, făcând imposibilă relaxarea cantitativă lansată ulterior de Mario Draghi, care de fapt a salvat cele mai slabe țări ale Uniunii în cel mai dur moment al crizei.
„Datoria publică a crescut de la 116,5% din PIB la sfârșitul lui 2011 la 131,8% din PIB la sfârșitul lui 2017”, admite Cottarelli. Dar această creștere, evidențiată de cei care susțin politicile de expansiune fiscală pentru a demonstra că politicile de austeritate au efectiv efecte contraproductive, este în schimb analizată de Cottarelli într-o cheie diferită.
În realitate, după înăsprirea fiscală din 2012, politica fiscală a încetat să mai fie restrictivă, sau cel puțin nu s-a mai implementat nicio înăsprire: întreaga reducere a deficitului observată în ultimii ani se datorează cheltuielilor mai mici cu dobânzi, ca efect al unei politici monetare foarte expansive, în timp ce surplusul primar a rămas aproape constant. Dimpotrivă, net de ciclul economic, excedentul primar a scăzut
Și așa demonstrează că „restricția fiscală din 2012 a conținut creșterea raportului datorie publică-PIB: fără ea, raportul ar fi crescut mult mai rapid”. Nu numai atât, dar fără politicile de austeritate adoptate, criza s-ar fi agravat și, într-adevăr, ar fi provocat o scădere a PIB-ului, chiar și în prezența unor politici mai expansive. De altfel, efectul restrictiv ar fi venit din creșterea dobânzilor și deci din dificultatea mai mare de acces la credit. Acest lucru ar fi declanșat o spirală negativă care ar fi dus – se arată în termeni nesiguri în raport – „la prăbușirea economiei italiene”. Concluzia, prin simulările efectuate de raport, este că „nu se poate reduce prin manevre expansioniste raportul dintre datoria publică și PIB”.
