Cam un lucru Enrico Letta are dreptate și asta se datorează faptului că Partid democratic, după înfrângerea electorală, suferă de a criză gravă de identitate. Cu alte cuvinte, se chinuie să spună țării, simplu și clar, ce intenționează să facă și cu cine plănuiește să o facă. Dar, mai presus de toate, este greu de spus ce este exact PD. De la DC, Din PCI și PSI italienii știau totul: își cunoșteau identitatea și programele. Chiar și zei 5 stele stim cine sunt (populistii) si ce vor (subventii, subventii si mai multe subventii). Din partea PD, însă, nu. Se știe doar că sunt democrați de stânga. Prea puțin pentru a defini un partid. După cum a observat cu inteligență Paolo Cirino Pomicino, „stânga democratică” este puțin mai mult decât un indicator rutier care nu spune nimic despre cultura sa politică (socialistă? liberală? populară?) și nici despre circumscripția ei (clasa muncitoare? clase de mijloc productive? cei marginalizați? ) PD-ul de astăzi este atât de nedefinit încât ar putea fi totul și opusul lui, în funcție de circumstanțe și de cine îl guvernează pro tempore. În aceste condiții, PD-ul poate fi preluat de oricine, chiar și de cine, cum Elly Schleinnici măcar nu s-a înscris.
Partidul Democrat și riscul de a încredința soarta stângii celor 5 Stele
Până în prezent, există două potențiale consorții care luptă pentru a o cuceri: există cel al celor 5 Stele, sponsorizat extern de D'Alema și Bersani și susținut intern de Bettini, Orlando, Boccia și mulți alții. Și mai este cea a primarilor, administratorilor și reformiștilor conduși (dacă dizolvă rezerva) de guvernatorul Emilia, Stefano Bonaccini. Dacă prima dintre acestea prevalează două petreceri cu frânghie într-un interval scurt de timp, o grupare asemănătoare cu cea creată în Franţa de Mélenchon (la France insoumise) în cadrul căruia PD-ul ar ajunge ca PS-ul francez, adică ar dispărea. Dacă, în schimb, consorțiul de administratori și reformiști ar prevala, atunci poate că PD ar putea relua dialogul cu Putere liberali centriști și reformiști pentru a da viață unei formații credibile de centru-stânga.
PD ar putea învăța de la SPD
În acest caz, PD ar putea aspira în mod legitim la rolul pe care SPD care, se spune în folosul uitucilor PD, pentru a guverna nu s-a aliat cu extrema stângă a PD. La link (omologul german al lui Fratoianni) dar cu liberalii și cu cei Verdele germane care nu au nicio legătură cu verdeţurile lui Bonelli. Ar fi două rezultate antitetice care ar avea însă un lucru în comun: acela de a clarifica o dată pentru totdeauna poziţia politică a PD. În tabăra populiștilor și antagoniștilor primii, în cea a reformiștilor, cei din urmă. Sfârșitul ambiguității.
Eclipsa lungă de stânga: Occhetto a preferat să se aventureze spre nicăieri
Ambiguitatea, pe lângă faptul că este una dintre cele mai grave forme de necinste intelectuală, a fost întotdeauna un prevestitor al înfrângerilor în politică. El știe ceva Achille Occhetto așa, în 1989, după ce Căderea Zidului Berlinului și prăbușirea comunismului, neștiind (și nedorind) să aleagă între cale social-democrat, care era cel mai potrivit pentru PCI, și asta antagonist, care era cel mai îndepărtat de adevărata natură a PCI, a ales să nu aleagă. Și, în loc să se confrunte cu problemele grele pe care acele evenimente epocale le-au pus întregii stângi, a preferat să ridice pânzele și să navigheze spre țărmuri necunoscute, dincolo de social-democrație și dincolo de capitalism, în căutarea zadarnică a unei a treia căi inexistente. Psihodrama (de fapt o adevărată tragedie istorică) a lungi și suprareale dezbateri asupra numelui noului „lucru” care trebuia să înlocuiască PCI a avut ca rezultat crearea unui hibrid, „Partidul Democrat de Stânga”, al cărui nume nu a făcut în mod deliberat nicio referire la tradiția socialismului italian și european sau la lumea muncii. Un partid nici social-democrat, nici laburist, care a fost apoi învins de Berlusconi la alegerile din '94.
Ura față de social-democrație (și față de Craxi) a fost atât de mare în PCI încât grupul de conducere al lui Occhetto, mai degrabă decât să se definească social-democrați pentru a putea contribui astfel la reunificarea forțelor socialismul italian, reunificare pe care prăbușirea comunismului a făcut-o posibilă, a preferat să se aventureze spre nicăieri, adoptând un nume care, după cum s-a menționat deja, Pomicino avea să spună mai târziu că îi amintește de un indicator rutier mai degrabă decât de o identitate politică.
Criza de stânga are rădăcini adânci
Nici măcar nu a remediat această eroare capitală, care este una dintre cauzele eșecului creării unei mari forțe social-democrate în Italia. Veltroni cu PD-ul lui. Ambiguitatea cu privire la identitatea politică și culturală a partidului sa înrăutățit dacă a fost posibil. Chiar și atât de aglomerați în Panteonul său, marii reformismului socialist italian precum Turati, Nenni o Saragat, nici acei comuniști care au fost cei mai dedicați unității socialiste precum De Vittorio e George Amendola nici reformiştilor catolici nu le-a plăcut Don Sturzo e DeGasperi. Cele două mari figuri de referință ale PD au fost Enrico Berlinguer e Dossetti, un comunist și un creștin-democrat, două figuri mari și carismatice, care, totuși, sinceri să fiu, nu ar fi acceptat să fie definite drept reformist. Adevărul amar este că cultura reformistă a unei matrice socialiste, liberale și catolice nu a fost niciodată majoritară în stânga italiană, cu atât mai puțin în PD. Și acesta este adevăratul motiv pentru care Partidul Democrat în vremuri de criză precum cea prin care trecem este atât de periculos expus la sugestiile populismului, antagonismului și ecologismului fanatic.
PD își alege o identitate sau este destinat să se uzeze
Dacă Letta și reformiștii chiar nu vor ca PD să fie copleșit de acest val, atunci trebuie să se opună tare și clar. Ei trebuie să apere rădăcinile Partidului Democrat în lumea muncii și legătura acestuia cu marea tradiție emancipatoare a socialismului și a catolicismului popular și această bătălie ar fi cu atât mai eficientă și mai clarificatoare dacă congresul ar decide să adauge adjectivul „democratic” în denumirea partidului ” termenul „social”: social-democrat. Nu ar fi ultimul dintre multe Metamorfosi ci clarificarea definitivă a adevăratei sale naturi, sfârşitul unei neînţelegeri.
