„Am avut o primă confruntare utilă.” Astfel s-a exprimat Herman Van Rompuy adresându-se jurnaliştilor la finalul Consiliului European extraordinar de la Bruxelles, la patruzeci şi opt de ore de la închiderea urnelor pentru alegerea noului Parlament European. O propoziție scurtă, circumstanțială, în care un singur cuvânt – adjectivul „primul” – este suficient pentru a anticipa imediat sensul politic al summit-ului convivial al celor 28 de șefi de stat sau de guvern de la Palazzo Justus Lipsius.
Dar acești lideri par să aibă nevoie de timp pentru a „procesa”, după cum spun psihologii, șocul provocat de rezultatele votului continental înainte de a propune un nume pentru noua președinție a Comisiei Europene. Confirmând astfel efectiv practica conform căreia alegerea vârfului executivului comunitar a fost până acum o chestiune soluționată cu ușile închise de către guvernele statelor membre. Și neagă în esență, chiar dacă doar parțial, regula introdusă la sfârșitul anului 2009 prin Tratatul de la Lisabona conform căreia îi revine Consiliului să indice numele noului președinte al Comisiei, dar revine Comisiei Europene. Parlamentul să o ratifice cu majoritate absolută.
O regulă care, însă, este o capodopera a vagului. Întrucât, pe de o parte, afirmă că alegerea Consiliului trebuie să „țină seama de rezultatul alegerilor europene”; și de aceea, strict vorbind, sarcina ar putea fi imediat încredințată lui Jean-Claude Juncker. Care, în calitate de candidat oficial al Partidului Popular European care a câștigat alegerile, și-a amintit deja că acel post îi aparține. Dar, pe de altă parte, însuși Tratatul precizează că Consiliul va face alegerea „după ce a efectuat consultările corespunzătoare”. Consultări interne între statele membre ale UE? În acest caz, implicând că, prin cârlig sau prin escroc, vechea procedură a fost lăsată într-o oarecare măsură să supraviețuiască. Sau se intenționează ca aceste consultări să aibă loc între Consiliu însuși și Parlamentul European?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, este util în primul rând să ne referim la procedura obiectiv complexă introdusă de tratat. Acolo unde se precizează textual că Consiliul „alege președintele Comisiei”. Dar, dacă revine Consiliului să „alege” șeful summit-ului Berlaymont, clădirea de la Bruxelles unde se deține președinția „guvernului” UE, s-ar putea întreba care este atunci sensul votului Parlamentului European. Sensul trebuie identificat - răspunsul la această întrebare ar putea fi - în dorința de a întări ponderea politică a rolului de „codecisor legislativ” pe care Tratatul l-a atribuit singurului organism al Uniunii Europene ales prin vot universal de către patru sute de milioane de cetăţeni .
Această interpretare, întărită de conținutul scrisorii transmise lui Herman Van Rompuy cu puțin timp înainte de începerea summit-ului de marți seara, cu care Conferința președinților acestui din urmă organism (care, pe lângă Martin Schulz, include șefii grupurile parlamentare ) ilustrează poziția sa luată „cu acordul majorității deputaților nou aleși”, precum și a europarlamentarilor care ieșesc. În această scrisoare, având în vedere că Parlamentul European și Consiliul „răspund în comun de buna desfășurare a procedurii de alegere a președintelui Comisiei”, Conferința reafirmă obiectivul de a investi „candidatul familiei politice capabil să punerea laolaltă a majorității calificate” a Adunării de la Strasbourg. Și anticipează că „primul care încearcă formarea majorității necesare (cel puțin 376 de deputați din noul total de 731 - n.red.) va fi Jean-Claude Juncker din Luxemburg”, adică candidatul oficial al PPE. Care, însă, nu se bucură de o mare simpatie în zona S&D în acest moment.
Dacă încercarea anunțată de Conferința Președinților nu va trece, calea i-ar putea fi deschisă socialistului Martin Schulz, care, însă, nu se bucură de multă simpatie în grupul încă numeros de alegători populari. În cazul în care candidații oficiali ai ambelor grupuri mai mari nu reușesc să reușească, ar putea exista loc pentru un candidat mediator precum liberal-democratul belgian Guy Verhofstadt sau chiar pentru cineva din afara UE, directorul Fondului Monetar Internațional, francezul. Ump Christine Lagarde, susținută de Sarkozy. Nimeni nu știe câtă candidatura ar putea fi „digerată” de socialiști și democrați.
Și iată-ne în miezul politic al problemei: nu doar confruntarea, obișnuită în fiecare Parlament, între dreapta și stânga; dar și cea dintre țările campioane ale austerității economice (Germania și unele state membre nordice) și cele care vizează o politică de stimulare a creșterii și de sprijinire a ocupării forței de muncă (țările mediteraneene, inclusiv Franța, și multe din Europa centrală).
Confruntarea dreapta-stânga (sau, în acest caz, centru-dreapta-centru-stânga mai corect) s-a accentuat ca urmare a rezultatelor electorale. Care au condus, pe de o parte, la o retragere a celor trei partide unite în ultimii ani într-un fel de Grosse Koalition în stil german: un declin mai semnificativ pentru Partidul Popular și Liberal Democrat, dar mai limitat pentru Socialist & Gruparea democrată și datorită marelui succes al lui Matteo Renzi. Și pe de altă parte la un avans de noi subiecte politice atât de dreapta, cât și de stânga. Este suficient să menționăm Frontul Național și UKIP, care au cucerit primul loc, respectiv, în Franța și în Marea Britanie, dar nu numai. Partidele de dreapta, chiar și cele extreme, și-au învins adversarii din Ungaria și radicala de stânga Syriza din Grecia. Tot în Danemarca competiția electorală a înregistrat succesul unui partid anti-european Și, deși cu cifre mai puțin senzaționale, trebuie remarcată creșterea Ligii Nordului în Italia, a Alternativei în Germania și a FPO în Austria. Partidele care, împreună cu o mână de formațiuni politice mai mult sau mai puțin noi, în mare parte de extremă dreaptă, se bazează toate pe poziții eurosceptice.
Un tablou care generează alarmă în cele mai pro-europene partide și care ar putea arunca în aer ipoteza, încă de verificat, a unei repropuneri a Grosse Koalition. Și pentru că, de exemplu, în zona centru-dreapta sunt niște dureri de burtă. La fel ca cel al premierului conservator britanic David Cameron care (probabil tentat de perspectiva unui acord cu liderul UKIP, Nigel Farage) i-a ieșit în cale lui Juncker, pe care l-a descris drept „prea european”. În timp ce pe frontul de centru-stânga există neliniștea politică a candidatului vulcanic socialist Martin Schulz, președinte în exercițiu al Parlamentului European, care pare să prețuiască perspectiva unei alianțe cu partidele de stânga radicală.
Ipoteze, ambele, de verificat între timp din punct de vedere numeric în lumina poziției nou-aleșilor: la Strasbourg, să se formeze un nou grup parlamentar, 25 de deputați aparținând cel puțin unui sfert (adică 7) din UE. sunt necesare state membre. Și, de asemenea, pentru efectele pe care le-ar putea avea asupra dimensiunii consensului electoral: unde mai întâi, unde după, în unele țări chiar va trebui să votați.
Acesta este motivul pentru care președintele în exercițiu al Uniunii Herman Van Rompuy, în calitate de politician experimentat cu o îndelungată experiență (catolic și flamand, fost prim-ministru și ministru al Belgiei foarte complicate), a fost foarte foarte precaut în declarațiile sale publice făcute înainte și după summit. . „În centrul dezbaterii din Consiliu – a spus el – a fost o reflecție asupra mesajului puternic pe care ni l-au transmis alegătorii și care va trebui explorat în continuare în ședințe în viitorul apropiat”. El a adăugat că, conform prevederilor din Tratat, Consiliul este pregătit să înceapă consultări cu Parlamentul; în special cu președinții grupurilor parlamentare de îndată ce sunt aleși (în ședința plenară care se deschide la XNUMX iulie - ed). Și, în final, a anunțat că a primit sugestii „de la șase țări membre” cu privire la cele mai fierbinți subiecte de pe agenda strategică a UE, evident pentru a fi întărite pentru a construi o barieră capabilă să blocheze înaintarea forțelor anti-europene. „Acum îi aștept pe cei din celelalte douăzeci și doi”, a încheiat el.
