CONCLUZII: DE CE NU CREȘM?
Considerațiile dezvoltate în această lucrare presupun căEvoluția nesatisfăcătoare din anii de după 1999 nu este un aspect specific al economiei italiene, dar pare să fie în concordanță cu ceea ce sa întâmplat cu celelalte două țări majore ale uniunii monetare. Despre Germania unul dintre cei mai ascultați economiști se exprimă astfel: „... țara pare să fi fost părăsită de avere și acum pare să nu aibă mijloacele necesare pentru a-și încuraja întoarcerea. Din 1995 până în 2005, Europa a fost continentul cu cea mai lentă creștere din lume și, alături de Italia, Germania a fost țara cu cea mai lentă creștere din Europa” (Sinn 2007, p. ix).
Pentru Franța, Raportul Attali de acum trei ani a omis nenorocirea, amintind în mod expres de declin: „Le declin relatif a commence. Au total, en 40 ani, creșterea economiei franceze este trecută de 5% la 1,7% pe an pandantiv
que la croissance globale suivait le chemin inverse […] Notre economie a două faiblesses majores unanimement reconnues: une competitiveness declining et l'insuffisance de son reseau de moyennes entreprises” (Commission pour la liberation de la croissance francaise, 2008, pp. 9 și 16).
Problema creșterii trece astfel la un nivel superior. Pentru Italia, analiza nepasională a statisticilor evidențiază o deformare a performanței noastre efective în contextul unei transformări progresive a structurii care însoțește „declinul” marilor companii odată cu apariția companiilor de al patrulea capitalism. Dificultățile reale specifice de creștere se întorc în mare măsură la marea criză din 2008 și refacerea mai lentă a nivelurilor de producție inițiale.
Cel puțin în parte, acest lucru se datorează procesele de internaţionalizare. Acestea continuă cu relocări importante de către companii mari și afectează acum și companiile mijlocii, care tind să satisfacă cererea țărilor emergente prin așezări externe. Până la sfârșitul lunii iunie trecute, fluxurile de export și-au recăpătat nivelul de dinainte de criză, dar trebuie să luăm în considerare creșterea importurilor de bunuri intermediare și, prin urmare, efectul balanței comerciale nefavorabile. Limitează producția internă (înlocuită cu producția offshore) conducând la o datorie în creștere împovărată de taxe financiare care se traduc în fluxuri în străinătate.
Fluxurile de materiale intermediare importate vor crește probabil și mai mult (a căror producție poate fi alocată zonelor cu costuri mai mici), în timp ce exporturile vor încetini din cauza politicilor de protecție vamală adoptate de țările cu cea mai mare rată de dezvoltare (America de Sud și Sud). Asia de Est de exemplu). Progresul globalizării impune o nouă selecție de piețe și produse; este probabil ca industria italiană și sistemele noastre locale, deși cu dinamici eterogene, să aibă capacitatea de a le face față.
Metodele de anchete statistice, din ce în ce mai complexe pe măsură ce rețelele de afaceri se diversifică și se extind dincolo de granițele naționale, agravează imaginea ca distorsionează performanța noastră relativă; nu este clar în ce măsură aceasta depinde de metodele „noastre” și în ce măsură de cele ale altor țări.
Întrebarea este deschisă, dar între timp există acord în faptul că valorile dezumflate dezavantajează seria italiană (Deutsche Bundesbank 2011, p. 17). Este dificil de evaluat din exterior amploarea fenomenului. Este suficient să spunem că, dacă valoarea adăugată a producției italiene ar fi dezumflată cu indicii germani, variația sa anuală între 1999 și 2007 ar trece de la „oficial” 0,7% la 3,3%; dacă indicii ar fi cei francezi, creșterea ar urca la 4,2%.
Un rol important îl joacă și economia subterană (la care se stabilește o estimare aproximativă 32% din PIB-ul italian „a apărut” ceea ce duce la subestimarea fluxului anual de venituri. În orice caz, rămâne faptul că variațiile anuale ale produsului nu se fac niciodată în concordanță cu nivelurile și acestea sunt, în ultimă instanță, cele care determină competitivitatea. Un alt exemplu de „iluzie statistică” este dinamica regresivă a marjelor de profit ale producției noastre atunci când este calculată pe valori macro.
Dacă în schimb luăm în considerare i datele companiei prelucrate de Mediobanca (2011), care exclud firmele mici ca fiind nesigure, se poate verifica că ponderea marjei brute de exploatare asupra valorii adăugate în anii 1999 până în 2007 a rămas ridicată, oscilând între 37% și 42% (cea din urmă valoare aferentă anului 2007) : întreprinderile profitabile nu se combină bine cu declinul temut. Soluționarea acestor probleme statistice complexe, de asemenea, prin adoptarea unor metode unificate și gestionate de comunitate, va oferi o bază numerică de calitate superioară pentru evaluarea creșterii noastre relative și dezvoltarea unor politici mai adecvate.
În opinia mea, datele și indicatorii prezentați aici demonstrează că problema italiană nu este constituită de o pondere insuficientă a componentei serviciilor în producția de PIB (care rămâne puternic influențată de industrie, în jur de 60%), nici dintr-un deficit de productivitate indusă de dimensiunea unitară mai mică a firmelor noastre și nici în consecință de insistarea asupra sectoarelor de specializare care le exclud pe cele cu tehnologie înaltă. Sunt cei care citează, printre posibilele cauze ale redresării noastre lente după marea criză, suprapunerea mai mare a specializărilor noastre cu cele chineze și deci o presiune competitivă mai mare (Deutsche Bundesbank 2011, p. 29); cu toate acestea, decalajul din această suprapunere cu Franța și Germania (estimat la trei puncte procentuale) nu pare suficient pentru un răspuns definitiv, luând în considerare și diferitele căi de globalizare ale companiilor noastre (mai mult offshoring și mai puțin outsourcing).
Categoric, dinamica producției industriale italiene este supusă a două perechi de forțe opuse: declinul marilor firme face ca generarea de bogăție să regreseze, în timp ce apariția districtelor mai întâi și, în principal în cadrul acestora, a sistemelor de afaceri ale celui de-al patrulea capitalism apoi , impinge inainte.
Pe de altă parte, în ultimul deceniu, Mezzogiorno-ul nostru nu a putut să contribuie la dezvoltarea națională cu un impuls proporțional mai mare decât cel al zonelor mai avansate. Al patrulea capitalism și sudul ele rămân cele mai puternice pârghii pe care le avem pentru a combate tendința de recesiune indusă de marea criză.
În sfârșit, câteva observații:
– În ceea ce privește „dilema” marile companii vs. raioane și al patrulea capitalism, este perfect inutil să ne întrebăm ce categorie să prefer. Guvernatorul Donato Menichella a rezolvat o întrebare similară exprimându-se în limba puliană „Chiste so i sunaturi e cu chiste s’adda suna!” („aceștia sunt jucătorii și cu ei este necesar să se joace”; Menichella 1986, p. 46). În industrie, „sunaturii” sunt cei pe care i-am analizat și nu există motive plauzibile să credem că pot fi înlocuiți în vreun fel pe termen scurt. Prin urmare, este inutil, precum și dăunător, să încercăm să „facilitam” creșterea dimensională cu ajutoare ad fabricam. Structura companiei și capitalizarea acesteia sunt sarcini fundamentale ale antreprenorului și depinde de el să decidă ce este mai bun pe baza punctelor sale forte și slabe. Dacă extinderea va fi o condiție de mai mare eficiență (sau poate de supraviețuire), firmele înseși o vor urmări în mod independent, așa cum s-a întâmplat cuvenit la sfârșitul secolului trecut odată cu apariția din raioane a companiilor mijlocii și mijlocii-mari; au toată capacitatea de a juca la nivel internațional datorită progreselor în transport și comunicații, progrese care, contrar a ceea ce se pretinde în mod obișnuit, favorizează companiile mai mici, facilitând o prezență globală de altfel rezervată marilor multinaționale.
- Criza și deteriorarea clasei noastre conducătoare au însemnat că abilitățile antreprenoriale pe care le are țara astăzi nu sunt cele care duc la proiecte majore, ci mai degrabă cele pe care Marcello De Cecco cu câteva decenii în urmă (De Cecco 2000), poate cu un pesimism excesiv, limitate la „Economia lui Candlewick”; dar, în povestea lui Pinocchio, Candlewick este un personaj negativ, deoarece caută fără efort distracții gratuite care, în cele din urmă, îl reduc într-un sclav al altora. Putem spune același lucru despre antreprenorii care au reacționat de cele mai multe ori cu sacrificii la sărăcirea ideilor celor mari, creând companii care să reziste concurenței gigantelor multinaționale?
– Atingând subiectul politicii economice, este necesar să se conștientizeze că dezvoltarea este o chestiune pe termen lung, în timp ce șocurile și schimbările de ritm sunt adecvate pentru acțiunile care vizează soluționarea unor fenomene mai contingente, printre care criza datoriilor suverane a intrat acum cu forță; amenajarea lui va avea efecte imprevizibile momentan. Din punct de vedere structural, care prezintă interes aici, cele mai eficiente rețete de dezvoltare par a fi cele care se concentrează pe capitalul uman și pe serviciile instituțiilor din teritorii, sau care produc efecte care nu riscă să se evapore în nenumăratele şi căi complexe ale globalizării. Este necesar să se elimine „frânele”, conducând puținele companii mari care rămân către politici cu amprentă națională și inovație tehnologică puternică (de măsurat pe rezultatele efectiv atinse și pe efectele locale), să activeze mecanisme de creștere auto-susținută în Sud (ceea ce ne fac să uităm de simplele transferuri de venit de care a beneficiat până acum), să întărească în „locurile” lor sistemele de afaceri ale celui de-al patrulea capitalism care astăzi apar drept singurul și cu adevărat eficient motor al dezvoltării; în sfârșit, este necesar să reflectăm asupra serviciilor administrației publice a căror dinamică am întrezărit-o ca vestigii de noi și importante frâne ale progresului social.
– Rămâne greu de gândit că activitățile externe ale antreprenorilor noștri se traduc în mare parte în fluxuri care întăresc PIB-ul italian, așa cum se întâmplă, de exemplu, în Germania. Această țară face ca producțiile străine să tranziteze prin țara mamă cu scopul clar de a maximiza efectul de marcă extinzându-l la origini mai puțin „nobile”; efectul „bazar” al acestei offshoring (Sinn 2007, pp. 36 și urm.) se traduce printr-o marjă care în ultimii ani a reprezentat de fapt întregul excedent al soldului german; o mare disponibilitate financiară derivă și din excedentul (puternic) corespunzător al balanței de plăți. În cazul italian, activele străine provin de la numeroși operatori care gestionează în mare parte fluxurile internaționale folosind holdinguri și sucursale străine unde porțiuni semnificative din marjele tind să se acumuleze. Iată-l că se întoarce problema nerezolvată a guvernării. În 1990, Indro Montanelli a scris un articol în care sublinia că „cultura” japoneză (pe care cea mai mare companie privată a noastră și-a propus să o imite la acea vreme) avea nevoie de niște precondiții care lipseau în Italia. Potrivit jurnalistului, fiecare japonez a semnat angajamente precise („bilete la ordin” în lexicul său) încă de la naștere față de Patrie, Împărat, Familie, Școală, Companie. Deci „termenul muncitor include, animat de același patriotism și spirit de sacrificiu, și nomenclatura marilor șefi, marilor acționari, marilor manageri. Când se nasc, semnează și ei acele facturi și își petrec viața plătindu-i deservind compania ca toți ceilalți angajați și fără participare personală la profituri, care merg în întregime companiei, o entitate abstractă și supremă asupra tuturor și a tuturor”. (The Journal, 29 aprilie 1990). Degenerarea indusă operatorilor financiari de interpretarea anglo-saxonă a „pieței” introdusă de acordurile de la Maastricht ne face să ne temem că acea „cultură” urmează să vină. Dar trebuie să sperăm că din dificultățile actuale vor apărea noi forțe de progres care să ne redea, cu fraza pe care Vincenzo Cuoco a scris într-un ziar în urmă cu câteva secole, „încrederea în a fi bun și dorința de a deveni excelenți” .
