Deși vara pe care o trăim este una dintre cele mai blânde, nu lipsesc cele mai importante momente. Metaforic, desigur. Gafe incredibile, prostii nebunești, autogoluri senzaționale: se aud în fiecare zi. Politicienii sunt protagoniști, dar nu sunt singurii: nici intelectualii nu glumesc și cel mai recent editorial scris de Ernesto Galli della Loggia în „Corriere della Sera” pe „Elite otrăvite, bufnițe și rosiconi” este o excursie în plină experiență. Chiar dacă făcut cu eleganță.
În ultimele zile de prostii, opoziția de dreapta și stânga nu l-a cruțat. Ce zici de justificarea tulburătoare a terorismului irakian al grillino Di Battista? O insolație nebună care, însă, ridică la îndoială: gafa lui Di Battista este mai gravă decât cea a alegătorilor săi care l-au trimis în Parlament, cu toți banii contribuabililor, să vorbească așa prostii? Îndoiala este legitimă, dar vor fi suficiente cuvintele demente ale lui Di Battista pentru a deschide ochii multor italieni de bună credință, dar hotărât naivi, care l-au votat pentru el și pentru Grillo?
Infinit mai putin serioasa, dar la fel de hilara este controversa ridicata de secretarul Ligii cu privire la logodna al noului antrenor al echipei naționale de fotbal a Italiei, Antonio Conte. „Patru milioane pe an pentru antrenor? Ce rușine” apare pe twitter Matteo Salvini care, totuși, după obiceiul lui, trage zero fără a obține informații și distorsionând cu arta realitatea. Putem discuta și cu siguranță este corect să facem asta pe distanța abisală care se întinde între salariul unui antrenor național și cel al unui muncitor care nu își face rostul, dar regula cererii și ofertei care predomină în lumea fotbalul și spectacolul nu este ceea ce circulă în fabrică. Capello, care este antrenorul naționalei Rusiei, câștigă 9 milioane de euro pe an și nimeni nu spune nimic. Toate acestea pot stârni indignare, dar minciunile și demagogia nu ajută. Nu se poate presupune, așa cum face Salvini subtil, că salariul lui Conte este unic și că contribuabilii italieni îl plătesc, pentru că toată lumea știe că nu este cazul. Federația Italiană de Fotbal îi dă lui Conte exact ceea ce i-a dat predecesorului său, Cesare Prandelli, restul este asigurat de sponsorul privat, germanul Puma. Unde este scandalul?
Dincolo de incredibilele izbucniri (de minte) ale lui Di Battista și Salvini, cea mai mare insolație este totuși cea pe care a dat-o ministrul bunăstării, Giuliano Poletti.. Nu doar pentru că este ministru și de la el se așteaptă cuvinte echilibrate, ci pentru că a alunecat unul după altul pe pensii în interviul pe care l-a acordat duminică lui Corriere della Sera. Sediul ziarului milanez nu este irelevant. Cu doar câteva zile mai devreme, senatorul Pietro Ichino explicase cu măiestrie în aceleași rubrici că, după ultimele intervenții de salvgardare, nu mai există un singur exod. Dar Poletti merge mai departe ca un buldozer și promite un tobogan de pensie pentru cei disponibilizați, ceea ce este ceva foarte diferit de categoria concedierilor. S-ar înțelege acordarea indemnizației de șomaj pentru disponibilizații care nu își găsesc de lucru, dar de ce să dai pensii celor care încă nu au dreptul la acestea? Apoi, din demagogie în demagogie, Poletti profită de asta pentru a evoca o eventuală intervenție punitivă împotriva a ceea ce el numește pensiile de aur, care echivalează cu 3.500 de euro pe lună. Uită însă să spună că contribuția extraordinară plătită de cele mai mari pensii este deja în vigoare și a venit rândul predecesorului său, fostul ministru Enrico Giovannini, să i-o amintească. În ciuda acestei adunări de gafe, poate că ministrul Poletti va avea obrazul să promite o politică în favoarea clasei de mijloc în următoarea campanie electorală. Hai, domnule ministru, documentează-te mai bine și nu-ți bate joc de noi.
Totuși, merită o mențiune și în antologia insolațiilor un intelectual rafinat de calibrul lui Ernesto Galli della Loggia care, intervenind în controversa tipică de la mijlocul lunii august asupra puterii politice și a elitelor, explică de ce interesele unite ale diferitelor grupuri de conducere se opun lui Renzi și reformelor sale, dar scutește presa cu un motiv cel puțin surprinzător. Jurnaliștii – susține Galli della Loggia – sunt puțin daltoniști și văd mai mult negru decât alb, dar este corect că acesta este cazul pentru că doar își fac treaba. Dar cine a spus că a prejudicia înseamnă a fi jurnalist în cel mai profesionist mod? Un lucru este să nu acordați reduceri nimănui și să păstrați întotdeauna sus steagul judecății independente față de orice guvern și cu totul altceva este să fii critic prejudiciabil față de orice act al guvernului. Dacă am lua de la sine înțeles acest al doilea criteriu, ziarele ar pierde ceea ce este cel mai important în exercitarea profesiei lor și anume capacitatea de a distinge și nu de a pune pe toți la același nivel. Dar ce fel de jurnalism este cel care echivalează guvernul Berlusconi, guvernul Monti, guvernul Letta și guvernul Renzi?
Jurnalismul bun este cel care știe să distingă și care face purici tuturor fără frici reverențiale, dar care are și curajul să recunoască un guvern – oricare ar fi acesta – meritele lui dacă uneori reușește să facă ceva bun.. Funcția mass-media nu este de a alimenta vanitatea câtorva semnături, ci de a oferi informații corecte și de a pune cititorii în situația de a înțelege ce se întâmplă. Opoziția preconcepută, pe de altă parte, este pură indiferență sau, dacă vreți, conformism al anticonformismului, ritmul profesorului Galli della Loggia care în mod firesc are mare grijă să nu sugereze aceeași metodă și aceeași atitudine daltonică față de economic și financiar. putere a cărei expresie este până și ziarul în care scrie.
Citiți primul episod din rubrica COLPI DI SUN făcând clic qui
