La G20 de la Washington (joi 18 și vineri 19 aprilie 2013), s-a vorbit despre o lume cu trei viteze: țările emergente au revenit la creștere; America se descurcă mai bine decât se aștepta; în timp ce Europa suferă. Toate cele mai recente date au confirmat acest scenariu, pe care, prin urmare, îl putem considera scenariu de bază pentru anul acesta.
În sfera sa, există mai multe probleme și unele riscuri (doar să ne amintim de excesele monetare ale Japoniei, pe de o parte, și de amânarea manevrei de reducere a datoriei SUA, pe de altă parte). Există însă un punct care, la prima vedere, surprinde, dar apoi trezește mai multe îndoieli decât speranțe. Și este o problemă pentru care încă lipsesc explicații de încredere. Ne referim laconturi corporative americane, care se caracterizează acum prin două aspecte:
1. revenirea la rate ridicate ale profitului (cu o reducere a costului muncii pe unitatea de produs, adică alocarea tuturor câștigurilor de productivitate către profit);
2. o creștere semnificativă a lichidității în datele de bilanţ ale firmelor înseşi: profiturile nu sunt investite în producţie, ci păstrate în formă lichidă.
Două explicații alternative sunt posibile pentru acest al doilea aspect – care a căpătat o importanță tot mai mare în ultimii ani, dar deocamdată nu a fost publicată o analiză riguroasă (în realitate, problema fusese deja abordată de FMI – vezi FMI 2006 – cu referire la trecut, precum și Bruxelles-ul cu un an în urmă – vezi EC 2012 – au discutat despre ajustările portofoliului corporativ).
Prima explicație – liniștitoare – privește gestionarea preventivă a „stocurilor”: este o tendinta care dureaza de ani de zile si conduce companiile sa reduca depozitele fizice (de materii prime, componente, produse finite), recuperand flexibilitatea necesara cu active lichide echivalente. Toate acestea înseamnă și un management mai profitabil: stocurile deținute cândva erau doar un cost, stocurile de astăzi au un randament pozitiv, deși scăzut.
A doua – îngrijorătoare – explicație este următoarea: companiile dețin lichidități pentru că nu știu când, cum și unde să investească. Cu alte cuvinte, ei renunță la finanțarea creșterii viitoare necesare, și prin urmare nu o vor avea.
În acest moment, este clar că, deoarece există indicii pentru ambele explicații, adevărul va fi probabil dat de o medie (ponderată?) a celor două. Nu este indiferent să ai un răspuns, deoarece consecințele care derivă din acesta sunt diferite: nu doar perspectivele de creștere pe termen lung ale economiei se schimbă, ci și dimensiunea strategie de iesire a Fed. Dacă vrem mai multă lichiditate, … avem nevoie de o bancă centrală mai mare (în ceea ce privește dimensiunea bilanțului său).
Cu toate acestea, contrastul cu zona euro este izbitor. Aici nu avem date medii comparabile cu cele din SUA. Politica monetară este permisivă, dar profitabilitatea medie a firmelor nu a crescut mult. Și mai mult decât „lichiditate excesivă” încă se vorbește despre „credit slab” (o problemă pe care am tratat-o de mai multe ori în aceste pagini, cum ar fi în analizele 15 ianuarie și 13 martie 2013, iar în articolul „O finanțare pentru dezvoltare” postat la avizier).
Desigur, există multe variații, iar afacerile de succes au revenit la investiții, mai degrabă decât să-și adauge rezervele de numerar. Dar pentru zona euro în ansamblu, nu pare să fi acumulat lichiditate în exces. Probabil pentru că BCE s-a limitat la a restabili ceea ce zona euro a „pierdut” față de restul lumii. Păcat că restul lumii nu răspunde... prin finanțarea IMM-urilor noastre!
