De la primele imagini ale acestui film, care tocmai a apărut în cinematografe, este greu să nu ne amintim „Padre Padre” al fraților Taviani din 1977. Povestea, în multe privințe, este similară și se concentrează pe o figură paternă puternică care crede propriul său cod unic și de neînlocuit al naturii și culturii. În acest sens, cinematografia italiană ne-a oferit multe lucrări importante despre relația adesea conflictuală dintre părinți și copii. Menționăm doar câteva: „În camera fiului” de Nanni Moretti, puțin cunoscutul „Cum poruncește Dumnezeu” de Gabriele Salvatores, „Călătorind cu tata” cu Alberto Sordi.
Intriga din „Codul penal” este pe cât de simplă, pe atât de arhaică și complexă, uneori dramatică. Un tată vrea să-și impună fiului său viziunea asupra lumii (frază de actualitate: „tatăl meu mi-a spus mereu că pământul este plat și cred în el”) cu bune maniere, puține, dar mai des cu violență și brutalitate. Chiar și școala, educația, este văzută de părintele în vârstă ca un instrument periculos de emancipare și, ca atare, de evitat cu tărie în timp ce singurul fundament pedagogic este codul penal care este în vigoare în familie de generații.
Din acest punct de vedere, filmul regizorului debutant Adam Smith nu ne spune prea multe despre ceea ce știm și am văzut deja la cinema. Totul se sprijină pe umerii celor doi mari protagoniști: capul familiei Colby (Brendan Gleeson) și fiul său Chad (Michael Fassbender), doi actori irlandezi solidi, cu abilități expresive remarcabile, și restul familiei, în acest caz un clan de nomazi a campat într-un peisaj rural englezesc magnific. Grupul trăiește din mijloace criminale și este în război constant cu autoritățile locale de poliție până când se depășește o limită care precipită evenimentele. Notă laterală: filmul reprezintă povestea unei realități puțin cunoscute a familiilor de nomazi englezi, aparent departe de cele cunoscute nouă de origine europeană.
Conflictul tată-fiu ne readuce la o temă ancestrală în care literatura, ca să nu mai vorbim de psihologie, au scris pagini fundamentale. „Codul penal” propune o viziune pozitivă, o posibilă soluție bazată pe respect și iubire mai degrabă decât pe violență și prevaricare. În adevăr, aceasta se întâmplă printr-o ruptură generațională: tatăl rău rămâne rău, dar fiul bun vrea să rupă lanțul și să-i ofere fiului său un model complet diferit de cel primit. Și acest lucru este posibil și prin școală, educație, posibilitatea de a face parte dintr-o lume diferită de cea în care ai crescut.
Filmul rulează rapid, scenariul este plat și convingător, regizorul ghidează cu atenție toate figurile și secvențele, inclusiv pe cele mai dinamice sau suprareale. Imaginile sunt curate și evocatoare și sunt câteva scene suprareale precum cea finală care, singură, merită vizionarea filmului. Păcat că filmul este propus în plin sezon estival, unde box office-ul este de obicei zgârcit. Merita mai mult noroc.
