ASPECTE MACROECONOMICE
Din fericire calul nu bea pentru că NU este apă
Calul NU bea și de aceea atenția a fost distrată de la problema resurselor financiare necesare finanțării economiei. Băncile, care se întorc de la un efort considerabil de a-și ajusta capitalul la mărimea actuală a activelor lor (chiar și reducând activele în sine) se declară pregătite să finanțeze companii, dacă li se solicită.
Dacă calul va începe din nou să bea – așa cum părea iarna trecută – resursele financiare necesare ar deveni uriașe.
S-a estimat că doar pentru a readuce suma de finanțare la nivelurile de dinainte de criză, ar fi nevoie de aproximativ 2 trilioane de euro. Dacă ne gândim atunci că economia va continua să crească, în 5 ani vor mai fi nevoie de încă 1.500, la care se vor adăuga aproximativ 600 de miliarde pe care băncile vor trebui să le țină sterilizate pentru a respecta noile rate de lichiditate.
Este vorba de un total de peste 4000 de miliarde pe care sistemul bancar european nu le va putea asigura deoarece acum este blocat de lipsa de capital (augmentările de capital care tocmai au fost efectuate sunt suficiente doar pentru a restabili o relație corectă cu împrumuturile existente și generarea de profituri nu este cu siguranță de natură să mărească capitalul intern) în măsura necesară.
Este așadar firesc ca șefii economiei europene, autoritățile monetare și lumea academică să creadă că trebuie să găsească resursele necesare (sperăm în viitorul apropiat) în afara sistemului bancar și deci pe piața de capital, favorizându-le în în orice mod acces direct al întreprinderilor.
De aici înflorirea proiectelor și facilităților pentru a încuraja: emisiunea de miniobligațiuni, listarea titlurilor de capital, obligațiuni sau hibride și, mai nou, facilități pentru procesele de securitizare a creditelor/împrumuturilor pentru a genera noi titluri din care să ofere pieței tehnici care în Statele Unite au făcut posibilă finanțarea economiei cu o sumă mai mare decât cea furnizată de bănci.
ASPECTE TEHNICE FINANCIARE
Când va veni recuperarea, vom putea să o finanțăm?
Utilizarea pe scară largă a sistemului de securitizare (și deci a emisiunii de cantități uriașe de ABS) a întâmpinat până acum o serioasă perplexitate în rândul operatorilor și autorităților de reglementare deoarece aduce cu sine RUSINE (Stigma) recentei crize financiare. Operatorii nu mai au încredere în investițiile în ABS pentru că agențiile de rating cărora le-au delegat efectiv analiza de risc în timpul crizei s-au dovedit a fi nesigure, autoritățile de reglementare pentru că sunt convinși că tehnicile de structurare, în loc să dilueze riscul, îl fac opac, neprețuit și incontrolabil și, prin urmare, de necontrolat. din punct de vedere al stabilitatii.
Cu alte cuvinte, timp de 4/5 ani a existat riscul de a arunca copilul cu apa din baie. Între timp, însă, a avut loc o trezire a curiozității (în 2009 FSB a dictat o linie de cercetare privind Shadow banking; în 2010, NY Fed a publicat primul document care conține descrierea tehnică, instituțională și cantitativă a Shadow Banking; IOSCO a publicat orientări privind transparența ABS în 2012, IstEin – Istituto Einaudi a organizat o conferință la Roma pentru a evidenția rezultatele cantitative extraordinare ale Shadow Banking și intervențiile Fed pentru a preveni prăbușirea acestuia; în 2013, un grup de mari bănci europene (PCS) a sugerat identificarea ABS bune. (numit CALIFICARE) să fie introdus pe piețe; mai recent (decembrie 2013) BoE, mai lipsită de scrupule, a publicat un document important pe această temă, iar în mai anul trecut BoE și BCE au pus în discuție publică un document comun excelent, detaliat și precis.
În sfârșit, pe 4 septembrie, președintele Draghi a anunțat oficial că, începând cu luna octombrie a anului viitor, BCE va lansa un program de achiziție de ABS „bun” (pe care el îl definește drept „simplu și transparent”).
Decizia poate avea o semnificație istorică: BCE nu numai că legitimează și, prin urmare, „elimină” un instrument, ci o face investind direct în el și afirmând că este un mijloc util nu doar pentru finanțarea afacerilor, ci mai ales pentru intervenția în bilanţurile bancare. și canalele de transmitere a politicii monetare.
Aceasta este o veste grozavă: poate că separarea, datând din criza anilor 30, a pieței financiare în două mari segmente necomunicante (credit și valori mobiliare), supravegheate în moduri diferite și de autorități diferite, una nobilă și virtuoasă, altele aventuroase și nesigure, tinde să se închidă și barierele să cadă.
Dar problema regăsirii resurselor rămâne deschisă:
– Reglementarea penalizează securitizarea și practic previne resecuritizarea.
– Pentru multe bănci, „alocarea” unui credit este văzută ca „atribuirea” unui client, iar o tranzacție de securitizare este considerată costisitoare și solicitantă din punct de vedere organizațional.
– Pentru investitorii instituționali, ABS-urile conțin riscuri greu de înțeles și, prin urmare, NU merită analizate ca parte a unui proces normal de selecție a investițiilor alternative.
– Pentru autoritățile de protecție a economiștilor, titlurile de valoare structurate sunt manifestarea unei finanțări perverse, orientate doar spre jefuirea economiilor.
– Pentru opinia publică, chiar și (sau mai presus de toate) în componentele ei mai educate, finanțarea structurată este manifestarea răului însuși.
Prin urmare, este clar că intervenția instituțională a BCE, ilustrată de figura de acum carismatică a guvernatorului său, ar trebui salutată ca un punct de cotitură și ca posibil început al unui nou proces de reglementare care dorește să țină cont de riscurile inerente produse financiare (iar pe acest drum a inceput ca dovada acceptarea de catre institutie a existentei unor ABS „simplu si transparente” sau „calificative” si deci „bune”) dar si a caracteristicilor functionale ale pietelor de obligatiuni care sunt ghidate de operatorii interesati. în fluxuri mari previzibile de titluri de valoare (vezi obligațiuni de stat) și nu se angajează să se ocupe de emisiuni de sumă mică, emitent necunoscut (sau puțin cunoscut) cu previzibilitate imposibilă în ceea ce privește originalitatea caracteristicilor și imposibil de anticipat în ceea ce privește continuitatea și repetarea emisii.
Nu s-a făcut încă nimic pe această cale dar, dacă problema lichidității nu este rezolvată, este inutil să ne gândim la securitizări și la piață ca alternative la creditul bancar. Problema macroeconomică a finanțării redresării economice va trebui în acest caz abordată într-o a treia cale (documentul Institutului Einaudi – IstEin își propune să ofere prima propunere, acesta va fi publicat în numărul 9 al „Bancaria”).
