Catalonia. Nu poate exista nicio îndoială că are o identitate națională. A fost diferit din punct de vedere etnic de restul Peninsulei Iberice încă din perioada preromană. A fost un brand autonom sub influența franceză timp de patru secole și apoi a devenit o parte semi-independentă a regatului Aragonului, regiunea din spatele acestuia. Aragonezii și catalanii au creat un imperiu mic și prosper care a inclus la un moment dat Sardinia, sudul Italiei și chiar Atena. Au ajuns să aibă propriul lor papă, Alexandru al VI-lea Borgia, mult mai bun decât l-a portretizat tradiția.
În 1469 Fernando de Aragon s-a căsătorit cu Isabela de Castilia pentru a finaliza expulzarea arabilor din sud și pentru a proiecta cele două regate spre Africa și America. Deși unificate, cele două regate și-au menținut o greutate totală egală și o autonomie lingvistică și juridică până la începutul secolului al XVIII-lea, când catalanii au luat partea învinsă în lungul Război de Succesiune Spaniolă și au găsit ca noul rege un Bourbon francez, Filip al V-lea. Filip, nepotul direct al Regelui Soare, a aplicat imediat principiile centraliste și absolutiste absorbite la Versailles și le-a luat autonomia catalanilor învinși.
Odată cu începutul secolului al XX-lea și trecerea la republică, Catalonia și-a recâștigat imediat o mare autonomie politică și lingvistică și, în momentul războiului civil, a devenit, împreună cu Țara Bascilor și Asturias, centrul opoziției față de Franco. La fel ca Filip al V-lea, învingătorul Franco i-a reprimat în toate privințele pe catalani, care au reușit totuși să se ridice pe picioare și să acționeze ca forță motrice din spatele miracolului spaniol din anii ’50. Odată căzut francismul, Barcelona și-a recăpătat imediat controlul o autonomie mare, oricum erodata progresiv sub guvernele controlate de Partido Popular si mai ales sub Rajoy. Prin urmare, timp de un deceniu, s-a impus tot mai mult de a rezolva problema o dată pentru totdeauna prin independență.
Independenței catalane, însă, îi lipsește același element de care i-a lipsit independența Quebec și Scoția, toate capabile să atingă 50 la sută din sprijinul popular fără a trece vreodată dincolo de asta. Lipsește unitatea clasei antreprenoriale, ceea ce în secolele al XIX-lea și al XX-lea se numea burghezia și care a fost decisiv în războaiele de independență care s-au încheiat cu succes (Statele Unite, America Latină, Italia, India). Și așa, în timp ce companiile coreene rămân calme la câțiva kilometri de bombele atomice ale lui Kim, finanțele și utilitățile catalane, supuse autorităților de reglementare din Madrid, Bruxelles și Frankfurt, nu au ezitat nici un minut să scape. În acest moment, muntele ridicat de referendum pare sortit să dea naștere șoricelului a unui război politic de uzură destinat să dureze ani sau decenii. Europa, care și-a pierdut memoria multor dintre valorile sale și care tratează Catalonia ca pe o provincie rebelă, nu va risca nimic decât să pară și mai îndepărtată, imperială și autoreferențială.
Al treilea război mondial. De ce piețele salută declarațiile zilnice ale lui Trump privind necesitatea de a se pregăti pentru un căscat? un război cu Coreea de Nord și cele ale senatorului Corker, care a fost la un pas de a deveni secretar de stat, care susține că politicile lui Trump ne conduc către al treilea război mondial? Există o credință larg răspândită că muntele retoricii nu face decât să-l sperie pe Kim, care de fapt pare să fi luat o pauză de ceva timp. Se știe că sunt deschise canale de comunicare între Washington și Phenian și asta retorica agresivă poate fi într-adevăr pur și simplu foc de acoperire a negocierilor. Rămâne, de fapt, că muntele declarațiilor belicoase produce o accelerare a creșterii puternice și sigure a stocurilor de apărare. Indiferent dacă există război sau pace armată, piața de tauri din sector este veche de secole.
China. La cinci zile de la deschiderea celui de-al 6.7-lea congres al partidului, totul este așa cum trebuie, adică perfect în ordine. PIB-ul, la 6.5 la sută, depășește obiectivul planului de 2015 cu două zecimale, adică cu suma potrivită. Renminbi este din nou sănătos, capitalul nu mai fuge și rezervele valutare au început din nou să crească (totul fără a exagera, pentru a nu deteriora exporturile înfloritoare). Bursa din Shanghai, după furtunile din XNUMX, a revenit la tendința normală și moderat de creștere. Xi Jinping controlează partidul cu o mână fermă iar țara și nu vedem niciun frunziș capabil să-l îngrijoreze.
Și totuși muntele de așteptări din ultimii ani cu privire la un nou curs de reformă în economie trebuie să cedeze loc unei realități acum consolidate, care pare mai conflictuală. Pe de o parte, este adevărat că China intenționează serios, deși în ritmul său propriu, reorientarea spre consumul intern, limitează supraproducția în industria grea și se îndreaptă agresiv către noile tehnologii, în care își dorește să fie înaintea Americii până în 2030. Și este, de asemenea, adevărat că piața este o voce auzită în determinarea cursurilor de schimb și a cursurilor.
Cu toate acestea, este la fel de adevărat că nu se mai vorbeste despre privatizare. Politica nu vrea absolut să-și piardă poziția de comandă. El acceptă că companiile publice concurează cu piața, dar intenționează să mențină controlul asupra acesteia. Cât despre marile companii private, loialitatea lor politică trebuie să fie totală, atât de mult încât este proclamată în statutul companiei. Odată loiali, pot câștiga toți banii pe care își doresc. În ceea ce privește marea problemă a datoriilor, China continuă să demonstreze o mare capacitate tehnică în gestionarea acesteia, dar nu are intenția de a o reduce, ci mai degrabă de a-și modera creșterea prin limitarea activităților bancare din umbră.
Acolo unde China înregistrează mari succese este pătrunderea sa pe scară largă în țesutul economic din Asia, Africa și acum și Europa. Grandul proiect One Belt, One Road, cu care China se leagă de trei continente, este rodul unei puternice gândiri strategice. China aduce în cadou fiecărei țări o centrală nucleară, un port, o linie de cale ferată, un parc industrial și are în schimb un debușeu pentru produsele sale și, adesea, o bază militară. După congres, creșterea chineză va încetini ușor, iar renminbi va înceta să se mai întărească, dar în următoarele 6-12 luni China, de ex odată cu acesta, toată Asia va continua să se bucure de niveluri excelente de creștere în stabilitate.
Reforma fiscală americană. Studiată în detaliu pe parcursul a opt ani de opoziție republicană, urma să fie cea mai mare revoluție economică de la New Deal. Lună după lună, însă, a pierdut piesele și acum riscul este ca de fapt să apară un mic șoarece. Lobby-ul importatorilor a început să prevină introducerea taxei de frontieră pe producția străină. Atunci lobby-ul îndatorat a blocat (cel puțin deocamdată) desființarea deductibilității cheltuielilor cu dobânzile. S-a gândit să scadă cota pentru companii la 15, dar fără taxă de frontieră și dobândă pasivă nu există bani și acum doar Trump a rămas să vorbească despre 20 în timp ce toți ceilalți vorbesc despre 23-25.
Pe frontul impozitelor personale, lobby-ul republican din New York și California lucrează la retragerea propunerii de eliminare a deductibilității impozitelor locale, prin care statele virtuoase finanțează statele cheltuitoare. Prin urmare, banii pentru a scădea tarifele scad cu fiecare zi care trece. În scurt, uzina de reformă este bombardată din toate părțile, iar majoritatea din Senat este de doar doi membri, McCain și Rand Paul deja în afara drumului și Corker jurând că nu va autoriza niciun cent în plus de deficit.
Consensul pieței reduce 8 USD per acțiune la câștigurile mai mari din reforma fiscală sau cu 6% mai mult. În calculele sale, însă, piața pleacă de la propunerea celor șase înțelepți (Trump și liderii Camerei și Senatului) căruia îi lipsesc însă voturile decisive ale senatorilor menţionaţi. Am văzut răsturnările radicale la care a fost supusă reforma sănătății în decursul activității sale (reforma a eșuat oricum) și vor exista și profunde atenuări ale reformei fiscale, începând de la amânarea demarării acesteia în următorii zece ani. .
Bursele vor celebra orice text de reformă care vor ieși din Congres, dar pe parcursul anului 2018 vor descoperi că impactul asupra câștigurilor va fi mult mai modest decât se așteaptă. Pentru a nu corecta (și pentru a încerca să crească mai departe) vor trebui să se bazeze pe alți factori. Ca și creșterea globală, care anul viitor ar putea fi la fel de bună ca și anul acesta.
