Prăbușirea Milanului. În afară de duminică de Sant'Ambrogio, Milan și Inter ies cu oase rupte din meciurile cu Genoa și Udinese și își văd golurile din nou reduse. Greu, dacă nu imposibil, să tot vorbim despre locul trei în fața unor astfel de rezultate.
Același lucru este valabil și pentru rossoneri, la prima lor înfrângere a sezonului departe de San Siro și, mai ales, pentru nerazzurri, încă fără succes sub îndrumarea lui Roberto Mancini. Locul șapte pentru Milan, al doisprezecelea pentru Inter: trebuie să spunem mai multe? Sigur, campionatul este lung și în față, Juventus și Roma deoparte, nimeni nu prea reușește să decoleze. Milanezii par însă să fie într-o adevărată dificultate, departe de superperformanța genovezilor (în această seară este rândul Sampdoriei, angajată la Verona cu Hellas) și de asemenea de urcușurile și coborâșurile lui Napoli (doar 2-2 acasă cu Empoli) .
„Nu a fost nici un salt de calitate, regret – a gândit Inzaghi. – Am fi putut marca în prima jumătate de oră și am fi luat conducerea, ar fi fost un cu totul alt joc. Însă apoi am primit goluri din lovituri goale, al șaselea din ligă. Este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, dar acum avem probleme: duminică ne vom confrunta cu Napoli care are doar trei puncte mai mult decât noi”.
Doar clasamentul le oferă rossonerilor ceva speranță: jocul și rezultatele, însă, nu sunt. În ciuda faptului că Inzaghi a spus adevărul (la 0-0 Menez a avut două mingi pentru a-și lăsa echipa sa în avantaj și, la finalul primei reprize, cea de a egala) manevra echipei nu este convingătoare. Milan este prea previzibil, prizonierul limitelor tactice și tehnice care sunt ascunse uneori de unii indivizi. Dar când nu se întorc, oponenții le găsesc viața ușoară. Golul lui Antonelli (32’) este al al-celea penalty luat dintr-o lovitură de joc: aproape o taxă pentru rossoneri, care au încasat deja 6 în 14 jocuri.
Daca atunci in fata ta se afla o Genova in stare de gratie, asta e. Felicitări rossoblu lui Gasperini (doar pe locul trei) dar Milan are multe greșeli. Trebuie subliniat modul în care Inzaghi l-a ținut pe Torres pe bancă timp de 90’, în ciuda unui rezultat care a fost salvat în toate privințele: Pazzini și Niang au fost preferați spaniolului. Un semnal? „Am atât de mulți atacanți, trebuie să-i încerc pe toți”, a glosat antrenorul dar explicația, sincer, nu este convingătoare.
La fel ca Inter-ul lui Mancini, care a apărut în dificultate ca pe vremea lui Mazzarri. Deocamdată, diferența nu se vede deloc și dacă au existat circumstanțe atenuante împotriva lui Milan și Roma, nu este cazul meciului de aseară. Udinese nu a furat nimic, dar nerazzurrii trebuie să recite o mea culpa mare cât o casă. „Sunt foarte supărat pentru acest rezultat – a recunoscut Mancini. – Nu contează formele, ci personalitatea și dorința de a câștiga. Ne-am descurcat foarte bine în prima repriză, apoi ne-am dezlegat. Ar fi trebuit să mai înscriem un gol în prima repriză, apoi au venit greșeli și au stricat totul”.
Finala de 1-2, de fapt, reflectă ceea ce am văzut pe teren. Doar avantajul lui Inter în prima repriză, precum și răsturnarea lui Udinese în a doua. Fragilitatea oamenilor lui Mancini este aproape inexplicabilă, capabili să joace bine timp de 45 de minute (gol de la Icardi și bară transversală senzațională a lui Kovacic) și apoi să se topească ca zăpada la soare când Bruno Fernandes a egalat (60’). Golul decisiv este și un cadou frumos și bun: pasa din spate a lui Palacio interceptată de Thereau, pentru cel mai ușor gol (71’).
Așa se bucură Andrea Stramaccioni, ieșind din San Siro cu acea victorie care îi răsplătește atâtea amărăciuni. Parțial pentru că Udinese era fără succese din 26 octombrie (2-0 în fața Atalanta), dar mai ales pentru că, pe vremea lui Inter, lucrurile nu au mers tocmai bine. Ceea ce ne duce la o reflecție, extinsă și la Milano: problemele rossonerilor și nerazzurrilor nu au depășit cu mult antrenorii?
