„Europa nu poate fi făcută deodată și nici nu va fi construită împreună; va decurge din realizări concrete care creează mai presus de toate o solidaritate de facto”. Cu aceste cuvinte pronunțate cu exact 64 de ani în urmă (pe 9 mai, ziua în care se sărbătorește în fiecare an Ziua Europei) într-o sală de pe Quai d'Orsay, sediul Ministerului francez de Externe, Robert Schuman, titular al acelui minister, a deschis un nou capitol revoluționar în istoria Europei. Revoluționar fără îndoială. Din moment ce – la doar trei ani de la încheierea unui conflict care a însângerat și devastat întreg continentul – el a propus inamicului peren, Germania (și celorlalte țări care doreau să se alăture), să se reunească sub o singură „pălărie” supranațională. producția celor două materii prime principale, cărbunele și oțelul, folosite până în acel moment pentru a produce armele care însângeraseră Europa.
Și a adăugat că „fuziunea (da, Schuman a folosit termenul fuziune – ed) a producției de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a federației europene. Și va schimba soarta regiunilor care de mult timp s-au dedicat fabricării de instrumente de război ale căror victime au fost mai constant”. Adică regiunile de graniță dintre Franța și Germania, pe care Schuman, un originar de graniță francez născut în Luxemburg, le cunoștea bine fiind deportate în Germania de naziști în 1940. Și reușind să evadeze din captivitate doi ani mai târziu pentru a se întoarce în Franța, unde s-ar alătura Rezistenței împotriva ocupației germane.
Acea propunere revoluționară a fost, după cum știm, imediat acceptată de Republica Federală Germania (partea Germaniei care nu ajunsese sub călcâiul lui Stalin) condusă apoi de un alt pro-european convins, cancelarul Konrad Adenauer. Acesta din urmă, după toate probabilitățile prevenit de inițiativa franceză prin canale diplomatice extrem de confidențiale, trebuia să asigure avizul preventiv al țării sale. Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg s-au alăturat imediat la RFT pentru a da naștere nici măcar un an mai târziu Cehiei (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului). Cu alte cuvinte, primul foc de beton care ar da viață a ceea ce se numește acum Uniunea Europeană în decurs de o jumătate de secol. O organizație care de acum mai puțin de un an include 28 de state suverane, care nu este nici o federație, așa cum spera Schuman, nici o confederație; dar ai căror membri au transferat o mare parte din competenţele lor către Uniune.
O organizație care nu are nicio comparație în lume, născută dintr-un proiect vizionar care s-a concretizat apoi prin contribuția bărbaților din afara municipiului: pe lângă Schuman, cu „mentorul” său Jean Monnet, și Adenauer, ei merită definiția „părinților”. fondatorii” Europei cel puțin Alcide De Gasperi, belgianul Paul-Henri Spaak și, mai târziu, Altiero Spinelli. Bărbați care, într-o Europă încă plină de moloz, au interpretat și alimentat acea aspirație de pace aflată la originea unui europenism în continuă creștere de câteva decenii. Bărbați care, aruncându-și inimile peste obstacol, au ajuns la inimile cetățenilor, alimentându-le încrederea în Europa.
La italieni, în special, acest sentiment a fost mai accentuat decât la locuitorii altor țări europene, dovadă fiind datele referitoare la prezența la urne la votul pentru Parlamentul European. Votul precedat de campanii electorale în care s-a vorbit mai mult de chestiuni interne decât de programe pentru Europa.Cu siguranță un paradox. Dar nu prea mult dacă ne gândim că, conform sondajelor de opinie, cunoștințele compatrioților noștri despre problemele europene au rămas la cote deosebit de scăzute.
Sentimentul pro-european din partea nu numai a italienilor, ci și a cetățenilor altor state membre (cu excepția britanicilor, ai căror guvernatori au avut întotdeauna un picior înăuntru și unul în afara) a fost, de asemenea, alimentat de unele succese europene relevante care au avut a schimbat în mod obiectiv, mai ales în bine, viața cetățenilor. În primul rând, nașterea, care încă nu este în întregime completă, a pieței unice. Mai mult, printre inovațiile care au lovit imaginația colectivă, dar care nu au avut avantaje practice indiferente pentru cetățeni - eliminarea frontierelor dintre statele membre, creșterea exponențială a traficului aerian și reducerea paralelă a tarifelor. Și apoi, mai presus de toate, Erasmus, programul de schimb pentru studenți, care, deși cu unele eșecuri, a alimentat deschiderea și creșterea culturală a unei întregi generații de tineri.
În fine, euro, văzut inițial de mulți ca un virus care a alimentat inflația: acuzații cu un minim de fundament, este adevărat. Chiar dacă afirmația, foarte răspândită la acea vreme, potrivit căreia prețurile de consum s-ar fi dublat odată cu introducerea monedei unice poate fi considerată o legendă urbană la care niciun economist serios nu a subscris-o vreodată. În timp ce opinia experților este larg împărtășită că, fără euro, săraca liră s-ar fi scufundat lamentabil, ȘI, cu moneda națională, întreaga Italie.
Reluarea traseului integrării europene de-a lungul a mai bine de jumătate de secol, sublinierea unor succese neîndoielnice, nu poate conduce însă la concluzia că „totul merge bine, doamnă la Marchesa”. Starea de rău economic și social de astăzi este autentică; și este documentată de date, precum și de mărturiile vieții cotidiene. Există creșterea șomajului, care în Italia nu atinge ratele Spaniei sau Greciei, dar este totuși îngrijorătoare aici și în cea mai mare parte a Europei. Apoi există, pe același front, sectorul de tineret care se află acum la niveluri care nu mai sunt acceptabile. Și mai există, pentru a întări preocuparea generalizată, dificultatea întreprinderilor, dar și a cetățenilor, în obținerea creditului.
Toată vina UE, așa cum susțin din toată inima unele partide și mișcări în vederea alegerilor pentru reînnoirea Parlamentului European? Nu, pentru că într-o lume din ce în ce mai globalizată, nu este loc pentru cei mici. Cu toate acestea, Europa nu este în niciun caz scutită de responsabilitate. Pentru că insistența obsesivă asupra politicilor de rigoare (ale altora...) miroase puțin a ars. Dar mai ales pentru că austeritatea planificată a obținut, acolo unde a fost aplicată, rezultate pozitive în ceea ce privește finanțele publice. Dar, după cum însuși Fondul Monetar Internațional a recunoscut, nu a creat locuri de muncă.
Asa de? Deci, aceste alegeri viitoare impun tuturor – guvernanților și cetățenilor obișnuiți, partidelor politice și organismelor reprezentative – nevoia unei reflecții aprofundate pentru a înțelege dacă este mai bine să urmărim obiectivul „nu” Europei sau să contribuim la realizarea unei Europe mai bune. Fiecare alegător este apoi liber, în secretul cabinei de vot, să-și exprime alegerea pe care o consideră cea mai convenabilă. Fără însă a renunța la dreptul fundamental de a-și exprima votul.
